De ani buni, fotbalul romanesc a ramas in ofsaid si se incapataneaza sa nu intre in randul lumii. Echipele de fotbal sunt scoase una dupa alta la mezat, iar patronii de cluburi, bine pitulati in De ani buni, fotbalul romanesc a ramas in ofsaid si se incapataneaza sa nu intre in randul lumii. Echipele de fotbal sunt scoase una dupa alta la mezat, iar patronii de cluburi, bine pitulati in actele de proprietate, se schimba mai ceva ca jucatorii dintr-o echipa de hochei. Cel mai edificator exemplu este cel al proaspat retrogradatei Craiova, unde Adrian Mititelu si Dinel Staicu si-au pasat intre ei dreptul de proprietate al echipei de parca ar fi schimbat mingi pe un teren de tenis. Rezultatul confruntarii celor doi potentati locali a fost usor de inchipuit. Echipa a zburat din Divizia A si zecile de mii de suporteri merg la matineu sa-si sustina favoritii care se bat acum parte-n parte cu adversari din Vanju Mare, Mioveni sau Plopeni. In schimb, cei doi smecheri si-au satisfacut pe rand orgoliul de a-l faulta fiecare la buzunar pe celalalt, macar o data pe sezon. Mai toti proprietarii din fotbalul autohton cumpara echipe sa fie, sa se gaseasca la casa omului. Si vanzarea in sine a echipelor ramane intr-o ceata groasa. In principiu, dreptul de proprietate asupra unui club presupune detinerea a patru mari "active", pe care nici un patron din Romania nu a reusit sa le colecteze: terenul de joc, lotul de jucatori, brandul clubului si restul logisticii, unde intra instalatia de nocturna, vestiarele si anexele. Privatizarea fotbalului mioritic s-a facut dupa acelasi calapod ca si cea din industrie. Smenurile, potlogariile, cumetriile si practicile de tip maradona - dupa cum sunt denumite in argou diversele scenarii prin care sunt pacaliti clientii naivi - au fost rapid scoase la inaintare. S-au aplicat metode alambicate, de pe urma carora sa se aleaga fiecare dintre cei c