Cazul batrinului ceferist din Iasi, dat pe goarna de un anonim contra zece mii de dolari, ca ar fi participat in 1941 la pogromul din Iasi, redeschide o rana pe care n-am stiut prea bine sa o tratam.

Pornind de la ideea ca criminalii nostri au fost mai buni decit criminalii altora, si pe vremea lui nea Nicu si dupa trimiterea sa in deplasare pe lumea cealalta, oficialitatile romanesti s-au fofilat de fiecare data cind s-a pus problema responsabilitatii Romaniei pentru crimele de razboi.

Asa ca nu-i de mirare ca trebuie sa vina cineva din afara sa caute potcoavele cailor morti.

Cultul maresalului Antonescu a incoltit chiar in serele CC al PCR, cind national-comunismul, tratat cu gingasie de insusi Popescu-Dumnezeu, a ingaduit tragerea pe nas a cite unei mici doze de hasis istoric, burghezo-mosieresc.

Asa a putut sa apara Delirul lui Marin Preda, caruia i s-a ingaduit sa „linga” prin batista dosarul Maresalului din arhivele puse la murat in beciul lui Pantiusa.

Dupa aparitia romanului, Pravda si Scinteia s-au duelat in secere si ciocane vreo saptamina intreaga pentru timida incercare de reabilitare a Conducatorului, astfel incit volumul al doilea s-a aminat pina la pastele cailor, mai ales ca Preda, la sfatul lui Dumnezeu, altoise pe trunchiul Delirului si o mladita din

Scornicesti, aia purtata din post in post, pe care nu prea mai avea chef s-o ajute sa creasca in partea a doua a cartii.

Sub Ion Iliescu, busturile Maresalului au aparut ca ciupercile dupa ploaie, ba in fata fostelor sedii de militie, ba prin curtile unor biserici, si multi gainari si-au scuturat atunci matreata nationalista pupindu-l pe Antonescu pe crestetul de bronz, dupa ce ii pupasera in turul nadragilor pe ai de

l-au pus la zid. Pe vremea aceea, Vadim Tudor vislea fericit cu Bombonel in aceeasi barca, „jid