Stimata doamna Sanziana Pop.
Trec printr-o situatie disperata si m-am gandit ca pot sa va cer ajutor. E vorba de un sprijin moral, nu de unul material, fiindca sunt profesoara de educatie fizica si ma descurc cat de cat. Am 24 de ani si doar dupa sase luni de casatorie, sotul meu a murit. Era mai mare ca mine cu un an, pe punctul de a termina facultatea de medicina. Un om minunat! Cu un suflet la fel de frumos pe cat chipul. Moartea a venit ca un trasnet. S-a dus la strand cu niste colegi si-a sarit, incalzit, in apa foarte rece a bazinului. N-a mai iesit de la fund. Facuse stop cardiac. Acum, fotografia lui din care zambeste increzator (n-am vazut niciodata pe nimeni zambind ca el) se afla pe o cruce din cimitir. Stau in fata ei, inlemnita, si nu-mi vine sa cred ca este adevarat. L-am iubit foarte mult. A fost o mare dragoste intre noi, desi in calea fericirii au existat si oprelisti, eu provenind dintr-o familie cu mult mai saraca decat a lui. (Locuiesc in Banat, si aici averea e mai presus de orice.) Acum, parintii lui sunt distrusi, era singurul lor copil. In ce ma priveste, dupa moartea lui am facut o depresie asa de puternica, incat a trebuit sa ma internez in spital. Sunt mai degraba o fiinta inchisa, neconfesiva, si asta ingreuneaza si mai mult situatia. Oamenii care pot sa planga si sa vorbeasca despre durerile lor au sanse mai mari sa lupte cu suferinta. De altfel, n-am pe nimeni apropiat, caruia sa ma plang. Mama, cu care aveam o relatie apropiata, a murit, iar sora mea, desi ma iubeste, e un om foarte rece, putin dispus sa asculte suferintele altcuiva. V-am ales pe dvs., intrucat citesc revista de ani de zile si, desi nu v-am vazut decat la televizor, va simt foarte apropiata. Problema grava este ca nu pot sa ies din depresie. Poate fiindca timpul petrecut impreuna a fost asa de scurt, am doar amintiri fericite. Prea fericite. Practic, in cele
