Pana a ma reintoarce la Barbura, dupa ce o buna bucata de vreme am lucrat la mina de aici, credeam ca stiu tot despre acest sat care apartine de comuna Baita. Locurile si oamenii imi erau cunoscuti. Ma si gandeam ca ii stiu pe toti dupa nume, iar pamanturile de aici nu pareau a avea secrete. Locurile si oamenii imi erau cunoscuti.
La Imparatescu
Barbura, cu o vechime de peste 200 de ani, are o istorie destul de ciudata. Tot ce s-a realizat a fost datorita numeroaselor exploatari miniere ce au existat aici de-a lungul timpului. Cine cunoaste zona nu se poate sa nu-l stie si pe Ion Anghel. Nea Ionel, cum ii spun toti localnicii, are aproape 75 de ani.
Pe trupul lui se observa trecerea timpului, dar in nici un caz nu-i dai varsta pe care o are. Este pensionar de la mina de aproape un sfert de secol. Pe vremuri, povesteste Anghel, satul nici nu exista. Mineritul a format aici o noua asezare. Cu mai bine de doua secole in urma erau doua "Bai", Troita si Barbura. Gurile de mina multiseculare pot fi zarite si in prezent.
Ca orice posibila sursa de venit, mina a atras oameni din toate partile tarii, mai ales moti. Acestia, buni gospodari, si-au gasit rostul lor in viata in minerit. Vremea a trecut, industria extractiva este la pamant, dar principalul mod de subzistenta tot galeriile au ramas. Dupa cum imi povestea nea Ionel, vechile mine erau proprietatea imparatilor austro-ungari.
Tocmai de aceea locul s-a numit intial "La Imparatescu". Satul, care odinioara avea mai bine de 150 de fumuri, mai are astazi cu putin peste 60 de case locuite. Sunt multe case parasite, pe cale sa se prabuseasca.
Aici, unde batranii sunt majoritari, functionau odata doua exploatari miniere: Barbura si Troita, locuri de munca ce asigurau traiul nu numai al local
