Calatorie prin taramul lunatic de la marginea Baraganului.
Calaretul schiop
Imaginati-va o intindere coplesitoare. Atat de imensa, incat privind imprejur te apuca frica. Norii izvorasc de undeva dinspre rasarit, acolo unde ar trebui sa se afle Dunarea, subtiri si diafani ca o ceata a zanelor. Apoi izvorul norilor se ingroasa, se umfla, trece pe deasupra in viteza, ca o mie de zmei alergand catre apus. Acolo herghelia de nori se subtiaza din nou, ca si cum ar fi sorbita de un vartej.
In mijlocul intinderii nesfarsite rasar trei movile uriase, aproape aliniate. Urc pe una din ele cu harta in mana, cu aparatul de fotografiat agatat de gat. Sunt un fel de gorgane, un fel de morminte din timpuri stravechi, napadite de ierburi si de maracini. Un zumzet continuu de gaze nevazute, ca o vibratie, imi tiuie in urechi. Ma aflu in Baragan, in lunca Bordusanilor, undeva intre Fetesti si Giurgeni. Un vanticel fierbinte tremura orizontul. Vad sarpele de argint al fluviului taind campia in doua. Dincolo de el se afla Balta Ialomitei. Acolo ar trebui sa ajung, dincolo de bratul Borcea, unde am auzit ca exista o alta movila, cu mult mai inalta decat cea de sub picioarele mele, o piramida de pamant si de iarba, scormonita de arheologi. Un tumul inaltat dintre ape, plin de urmele oamenilor de acum mii de ani. Imi imaginez deja padurea nebuna de pe malul fluviului, cu arbori seculari, impiedicand norii sa curga spre apus, tacerea fulgerata de zborul unor pasari necunoscute, soaptele animalelor salbatice pandind din tufisuri intunecate si pe mine, scormonind printre cioburile unei asezari din negura preistoriei. Soarele arde. Mi se pare ca aud tropotul unui cal. Acolo, pe malul fluviului, e Bordusaniul, satul in strafundurile campiei, si acolo ar trebui sa gasesc calauze pentru drumul pe care il caut.
Cu adevarat se aude galopul unui cal. Privesc imprejur,
