Intre culturile de vara, alaturi de cereale, legume si fructe, pe langa fasole, pepeni si patlagele, alaturi de ardei, castravete, varza, conopida si vinete, foarte importanta pentru alimentatia publica este cultura nudului. Pentru ca nu numai foalele trebuie intretinute. Ochii au nevoie si ei de hrana, caci, la drept vorbind, mai flamanzesc si ei cateodata, ba s-ar parea ca foarte des.
De cum se ridica pleoapa pe ei, toata ziua n-ar face altceva decat sa priveasca, adica sa consume. Bulimia vizuala nu-i mai putin patologica decat cealalta, cand iti vine sa mananci in nestire, fara discernamant, ca si cum procesiunea materiei prin intestinele tale ar fi marea izbanda in relatia cu timpul.
Dar nu despre bulimie vreau sa vorbesc, ci despre ceva mult mai cultural, ca sa zic asa.
Despre pofta de a vedea si despre modul in care modernitatea recreeaza nudul, alimentata de anticul si nostalgicul nud de Afrodita, cu sold de lira lunguiata prelungind simetria unor pulpe adolescentine, rasfatate de candoarea unui pubis imberb, corect amplasat la intersectia lor, cu sani ca fructele furate din arbori ceresti, rezervati spre dedulcire numai celor alesi dintre zei.
Si, in situatii exceptionale, unor ciobani muritori dotati regulamentar pentru gustul unei zeite cu frecvente inclinatii lubrice. Sau nudul atletului tanar, agil, musculos, dar armonic, la vederea caruia lesinau nimfele prin lacurile paradisului, fara pepenii gonflati cu steroizi de pe pieptii culturistilor actuali.
A fost nevoie de repaganizarea renascentista a criteriilor artistice pentru ca frumusetea nudului sa viziteze din nou pupila bulbucata a episcopului, cardinalului sau papei. E drept ca nudurile sixtine ale lui Michelangelo au fost infofolite la comanda papalitatii, ca sa nu provoace cumva traum
