Istoria publica, caci este o istorie, a lui Ionut Popescu dateaza din anii 90, de pe cand era redactorul-sef al revistei „Capital”.
Micut, incisiv, cu ochelarii de tocilar pe nas, Popescu s-a facut repede remarcat si curtat de televiziuni din trei motive: vorbea (bine) pe orice tema economica, era disponibil si amabil, avea curaj. Pare simplu sa ai curaj, ca analist, comentator etc., dar nu-i chiar asa.
Viata noastra postdecembrista ne-a aratat suficiente cazuri in care formatorii de opinie si-au uitat menirea si s-au aruncat grabnic si interesat in voluptuoasa magie a banilor sau a puterii, ori a amandurora. Punand in cui si onorantul curaj.
Revenind. Aprecierea mea pentru curajul lui Ionut Popescu a avut de suferit in 2000, cand, din motive personale, a parasit postul de purtator de cuvant al premierului Isarescu. Da, veti spune, care-i problema, ca l-ai preluat tu imediat. E-adevarat.
Dar asta nu face mai mica mirarea mea ca un om ca Ionut Popescu - un exemplu pentru mine si pentru intreaga generatie de tineri jurnalisti in domeniul economic - a abdicat in fata programului greu de la guvern, a solicitarii intense pe care o presupunea lucrul cu premierul Isarescu, a frictiunilor, orgoliilor si micilor frecusuri colegiale - firesti, pana la un punct, intre tineri dornici de
afirmare.
OK, mi-am zis! Ionut prefera o viata mai comoda, cu tabieturi, cu acea savoare incomparabila si de neinlocuit cand, pe la ora 8.30 dimineata, toata lumea forfoteste isteric spre birouri, iar tu rasfoiesti patimas presa, sorbind imperturbabil cafeaua de dimineata, fara ca vreo adiere de ingrijorare sa-ti increteasca fruntea.
Asa, in stilul incet-incetisor, Ionut Popescu a devenit apoi consilier personal al presedintelui PNL, Theodor Stolojan. Punct ochit, punct lovit! Un post cu vizibilitate si perspectiva.
