Daca prim-ministrul nu demisioneaza, daca anticipatele se indeparteaza, daca nici remanierea nu se intrevede, atunci e buna si demisia unui singur ministru. La rigoare, nu e si asta o remaniere? Cam asa se prezentau lucrurile in momentul demisiei dnei Mona Musca. Erau sperante, caci si tanarul Ionut Popescu se arata destul de ostil prim-ministrului Tariceanu, refuzand sa contrasemneze o ordonanta de Guvern. Daca Guvernul nu demisioneaza in bloc, atunci se poate si in rate. In fond, dl prim-ministru Tariceanu a facut greseala de a gandi cu glas tare: imi dau demisia, nu-mi dau demisia, mi-o dau, e irevocabil, renunt. Daca era un pic mai atent, facea toate aceste manevre verbale in gand si lucrurile ar fi fost OK. Si n-ar mai fi avut nici cei sapte contestatari ai sai din partid pe ce sa-si intemeieze votul de neincredere. In Romania, sau poate si-n alte tari si nu stiu eu, un partid nu e un monolit, in schimb exista persoane cu nostalgia monolitului. Asa se face ca exista pesedisti in PD, pedisti in PNL, pesedisti in PNL s.a.m.d. Acestia ar fi mai multumiti de un partid care sa fie si cu unii si cu altii, ca sa nu se supere nimeni. Plus ca marile afaceri asa se fac, impreuna. Exista o varianta a jocului de sah in care fiecare jucator are intre piesele sale un pion al adversarului. In politica, pionul adversarului strecurat in randurile unui partid se dezvaluie la un moment dat. Si atunci o face, desigur, motivandu-si miscarea in modul cel mai principial si mai convingator, incat cei care nu stiu despre ce este vorba sunt inclinati chiar sa verse o lacrima de admiratie. Dar aici se pricepe cel mai bine presedintele, si asta inca de pe vremea cand nu era inca nici macar candidat. Lacrimile domniei sale dadeau adevarate semnale celor din jur. Cu lacrimi a fost scos din ringul politic dl Stolojan, fara lacrimi a reaparut sa salveze situatia politica, asa cum altadata