Intrebarea era simpla: ce ministri de Externe ai Romaniei, dupa 1989, cunoasteti? Candidatul reflecteaza si spune: „Plesu... il admir foarte mult“. Unul din membrii comisiei insista: „Plesu-si-mai-cum?“. Raspunsul, descurajant: „Adrian“...

Nu, acesta nu e, in fond, un articol despre „perlele“ auzite de comisia din care am facut parte la un examen de admitere organizat de Facultatea de Stiinte Politice. Acesta este un articol despre starea invatamantului romanesc.

Mai intai, o precizare. Tinerii pe care i-am vazut, 150 in sase zile de interviuri, nu reprezentau produsele medii ale invatamantului romanesc, ci erau, majoritatea, peste acest nivel. Ei au fost selectati din aproape 200 de candidati care si-au depus dosarul la una din cele mai competitive sectii din Universitatea Bucuresti, iar interviul s-a desfasurat in limba engleza, fiind oferite 40 de locuri „la buget“. Trei sferturi dintre ei intentioneaza sa urmeze o cariera in diplomatie. Nu discutam, asadar, de absolventi de duzina.

Cu toate astea, ce am auzit in acest rastimp de sase zile nu lasa loc de indoiala. Asistam, in aceasta tara — o spun cantarindu-mi cuvintele — la Apocalipsa educatiei.

Primul lucru care m-a frapat la acesti tineri este ca, literalmente, multi dintre ei nu stiu pe ce lume se afla. Unul din scopurile fundamentale ale oricarei instructii de cultura generala este sa aduca omul in acea stare in care pricepe ceva despre locul lui in universul fizic si social. Dar greu am descoperit urme de competenta in materie de geografie, intre candidatii la o facultate ce are ca obiect politica, o stiinta care studiaza, de regula, statele. Unul localizeaza Japonia in Oceanul Indian, altul crede ca Egiptul e in America Centrala. O domnisoara nu stie nici un oras din Franta, afara de Paris, pentru ca a calatorit direct pana acolo cu autocarul, iar alta, care a participat la