Demisia recenta a doamnei Mona Musca din functia de ministru al Culturii nu e OK, din orice directie ai privi-o. Politic, ea nu face decat sa mareasca turbulenta in care traim, iata, de vreo luna si jumatate, de cand cu Curtea Constitutionala, Legea Justitiei si anticipatele. Alianta D.A. si Guvernul ei trec printr-o criza interna si au probleme mari de credibilitate.
La randul sau, partidul liberal nu se simte nici el prea bine. Tuturor acestor instante, demisia Monei Musca le aduce prejudicii de imagine si nu numai. E un gest politic urat si neloial, indiferent de ambalajul etic in care fosta doamna ministru a incercat sa-l prezinte.
Dincolo de aspectele politice, nici din punct de vedere strict pragmatic, functional nu e bine ce s-a intamplat. Mona Musca era foarte apreciata ca ministru al Culturii. Mare diferenta, oricum, fata de pesedistul Razvan Theodorescu, membru al clicii odioase de intelectuali iliescieni protapiti in posturi inalte.
Si atunci, cum sa parasesti un loc pe care ai avut sansa sa-l reformezi, sa-i schimbi imaginea si metodele, sa-l faci sa aiba o buna reputatie, prima data dupa zece ani? Timpul a fost prea scurt ca sa poti indrepta totul pe o linie corecta, abia de-aici incolo ar fi trebuit sa arati ca intentiile tale pot da si roade adevarate, vizibile pentru toata lumea.
Dezertarea politica se cupleaza astfel si cu o neasteptata dezertare profesionala.
Cu toate acestea, nu ma grabesc sa arunc in mod absolut un blam asupra simpaticei noastre politiciene. Motivatiile ei interioare au si un aspect de inteles din punct de vedere politic si uman.
Doamna Musca si-a justificat gestul ca un gest de onoare: nefiind de acord cu linia politica a actualului prim-ministru, a socotit ca e de datoria ei sa paraseasca ministerul si alte functii care-i erau incredintate de acesta. Frumos,