Citesc în Observatorul cultural o pretinsă mărturie a dlui Marin Mincu despre Marian Papahagi şi mă cutremur. Se spune acolo pur şi simplu că ,Marian Papahagi nu credea în literatura română". ,Dezvăluirea" vine ca o revelaţie de taină, inedită, făcută de un ,martor", pentru a nu îngropa în uitare o chestiune importantă de istorie literară?
Ma întreb cum poate un om de cultură să afirme cu seninătate ceva atât de grav despre un confrate care nu mai poate confirma sau infirma "mărturia" şi despre care toată lumea ştie că a trăit pentru literatură, pentru cea română, pentru cea universală, pentru literaturile neolatine, pentru literatura italiană. L-am cunoscut pe Marian Papahagi din 1976, în ambianţa "Echinox"-ului de la Cluj, unde "creştea" tineri apţi să ilustreze literatura română, s-o cunoască, s-o înţeleagă, s-o perpetueze. În acelaşi timp, preţ de vreo două decenii, înainte de a reînvia studiile de italienistică la Cluj (fapt petrecut după 1989), Marian Papahagi a seminarizat şi predat literatură română multor promoţii de studenţi. A făcut-o cu o pricepere de neegalat şi a stârnit numai admiraţie, după cum mărturisesc la unison studenţii de odinioară, azi ei înşişi creatori pe tărâmul literaturii române. Peste tot prin lume a purtat mesajul culturii româneşti şi al literaturii române, al cărui produs s-a considerat şi a fost. Chiar şi când l-a tradus în româneşte pe Dante sau când a predat limbă şi literatură italiană a făcut-o în contextul cultural al universului românesc, a fost peste tot perceput ca un produs de excepţie al spiritului românesc, al literaturii române. Avea un dar special de a atrage, de a fascina, de a convinge când vorbea despre literatură, despre creaţia literară.
Fireşte, Marian Papahagi nu a fost un protocronist, un autohtonist, un admirator necritic al creaţiei româneşti. A fost mereu un spirit critic, iar