Evident, Cioran a năzuit constant la o ,intrare în istorie" a poporului nostru, deplorînd inerţia autohtonă, acea patrie ,mediocră, domoală, resemnată" de care credea a fi avut parte, şi propunînd o erupţie corectivă, un ,dionisism al devenirii româneşti". E faza Schimbării la faţă a României, carte publicată la vîrsta de 25 de ani, fantasmă (im)pură inspirată de supraomul lui Nietzsche (etnia: un supraom colectiv), din păcate, alipită extremismului de dreapta, asupra căruia însă n-a stăruit şi de care şi-a amintit cu jenă. A urmat o occidentalizare pe cont propriu, egolatră, care însă a corespuns unei îndepărtări de chestiunile atît de fierbinţi ale istoriei în curs, reprezentînd o retragere în contemplaţie şi introspecţie, într-o analiză a oamenilor şi evenimentelor săvîrşită de-o conştiinţă ce se dorea intemporală. O conştiinţă la antipodul Schimbării la faţă. Istoria în desfăşurare, exhibiţionism al efemerului, convulsie a zădărniciei, ajunge a-l scîrbi. îl înspăimîntă recurenţa mişeliei politice: ,Istoria nu e decît o veşnică neînţelegere. Tinerii din Franţa se închină la Mao. Mîine crimele lui vor fi dezvăluite, va fi denunţat la fel ca Stalin. Dar nu se va schimba nimic. îşi vor găsi un idol nou, cît mai departe cu putinţă, ca să nu fie văzut de aproape, ca să nu poată dezamăgi imediat". Neînţelegerea vieţii sufleteşti de către marxişti îl oripilează: ,Un marxist nu poate înţelege plictisul în sine, anxietatea în sine. I-am vorbit despre ele lui Goldmann, citînd din Pascal. El susţine că acum condiţiile economico-sociale în care a trăit Pascal s-au schimbat, că nu mai sînt motive să ne agăţăm de Ťangoasăť". Abstragerea din concretul istoric are un efect cathartic: ,De cînd am încetat să scriu despre Istorie şi, în parte, să mă gîndesc la tot ce e absurd sau îngrozitor în ea, sînt mult mai senin decît înainte. Ar trebui să extind operaţia la toate domeniil