Furtul rămîne condamnabil, indiferent de circumstanţe. Comentînd furtul din Librăria Humanitas de la Kretzulescu (în pagina 32, la Ochiul magic), nu vrem să tratăm cu lejeritate un fenomen grav şi păgubitor. Există însă în spargerea de acum două săptămîni cîteva elemente semnificative, care ne permit o radiografie cu implicaţii sociologice şi morale foarte interesante, îndeosebi acela că n-a fost furată nici o carte. Spargerea s-a dat totuşi într-un loc în care se vînd cărţi, firma de la stradă indicînd clar acest lucru. Să nu fi cunoscut hoţii sensul cuvîntului librărie? Să-şi fi închipuit ei că într-o librărie se găsesc neapărat valori de altă natură decît cărţile şi care să merite riscul unei intrări prin efracţie? Faptul că au furat două sau trei aparate electronice nu constituie o dovadă peremptorie în sprijinul ideii din urmă. Vor fi pus şi ei mîna pe ce li s-a părut mai de preţ, fără premeditare. Să fie vorba de nişte puşti, care s-au jucat de-a hoţii? Nu cred că galeria Kretzulescu, în plină Calea Victoriei, mai luminată noaptea decît ziua, oferea cea mai ispititoare ocazie pentru novici în materie, speriaţi şi de umbra lor.

S-ar zice că n-avem nici o explicaţie plauzibilă în afară tot de aceea că hoţii cu pricina stau atît de prost cu limba română încît cuvinte ca librărie sau bibliotecă nu le-au spus nimic. Nici ce puteau fi obiectele din vitrină, cu poze colorate la vedere, n-aveau idee. Oamenii nu ţinuseră în viaţa lor în mînă o carte, iar într-o librărie călcau acum, prima oară, forţînd uşa şi aruncînd priviri piezişe ca să se asigure că nu-i observă nimeni.

Această supoziţie ne arată că trăim, cei mai mulţi şi cea mai mare parte a existenţei noastre, într-o lume fără cărţi, cam ca aceea de pe nava interstelară din filmul Star Trek. Mai bine zis, într-o lume în care cartea a devenit de nerecunoscut, un obiect atractiv, p