Există în structura creativă şi comportamentală a lui Marin Mincu (poet, prozator, eseist, traducător, critic literar, publicist şi semiotician, director de editură şi de revistă culturală, conducător de cenaclu) ceva excesiv, o consistentă vanitate care merge, până la un punct, alături de orgoliul scriitoricesc, pentru a-l substitui apoi şi a se prezenta ca o caricatură a lui. Foarte atent la receptarea operei sale, pe toate laturile acesteia, autorul forţează regulile jocului literar şi ale bunei cuviinţe sociale, efectuând asupra potenţialilor comentatori o presiune constantă, ba chiar alergând să-i placheze, ca la rugby, pe cei ce au trecut indiferenţi pe lângă volumele lui. Fireşte că această ,strategie", atât de tristă pe vectorul ei ofensiv, se întoarce împotriva sa, făcându-i pe critici şi pe cititori să ocolească - dar de la o şi mai mare distanţă - perimetrul scriptural al lui Marin Mincu. Şi e realmente păcat că s-a ajuns la această situaţie, fiindcă autorul cu pricina, în pofida unor defecte uşor de sesizat şi penalizat, are merite reale în spaţiul nostru cultural. E bine aşadar să-i curăţăm cărţile de răşina secretată, pe cât de neplăcută la atingere, pe atât de inflamabilă; şi să le analizăm, aşa zicând, în vid, făcând abstracţie de omul imposibil care le-a produs.

Problema este că vanităţile lui încorsetează opera (meta)literară, o strâng şi îi intră în carne, venind primele sub privirea cititorului. Romanul Jurnalul lui Dracula demarează cu mare greutate, explicat fiind mai întâi de către autorul care ţine să ne spună o întreagă poveste: Cum am devenit romancier italian. Sub acest titlu parşiv-descriptiv se adună, ca pilitura de fier în jurul magnetului, acele secvenţe bio-bibliografice la care Marin Mincu n-ar renunţa nici sub tortură. Le cunoaşteţi deja: parcursul său universitar din Italia, la cea mai înaltă cotă profesională, apa