Stimate Domnule Profesor,

Ani de zile v-am citit cronicile şi eseurile împrăştiate cu generozitate prin varii reviste moldave. Mărturisesc, vă credeam un om pedant, scrupulos, uneori surprins, alteori uşor iritat fiind de consecvenţa cu care vă menajaţi cele două iniţiale din nume: Gheorghe A.M. Ciobanu, ca şi cum aţi fi ţinut să îmbrăcaţi cît mai extravagant un obştesc manechin. Nu mi-a trebuit mult să înţeleg că era o pedanterie protocolară, ce cobora de pe versanţii inundaţi de aerul tare al unei conduite existenţiale exemplare. Articolele dumneavoastră despre fenomenul muzical deconspirau, înainte de toate, o candidă curiozitate. Vă şi vedeam uitîndu-vă prin gaura cheii unei porţi ce duce miraculos la cei ce modelează frecvenţele, duratele, timbrele şi intensităţile, transformîndu-le, graţie întocmirilor savante ori restituirilor fidele, în mirabile efluvii sonore. Pe de altă parte, simţeam că aceste articole adăpostesc o erudiţie ca o bancnotă ce nu poate fi folosită decît acolo unde ea are valoare. Nimic gratuit, de complezenţă. Nici diletantism, fie el chiar tratat cu seriozitate (aşa cum, din păcate, se mai practică prin ogrăzile criticii noastre muzicale) ori ştiinţă exersată mecanic (apanaj al unor condeieri cu experienţă, dar vădit plictisiţi, vlăguiţi). Nici preţiozitate umflată de figuri retorice în stare să sfîrşească prin a se comporta ca harfiile din poveste: strică tot ce ating. În schimb, descopeream un stil spumos, pe alocuri frapant, care face capital din ideile intermediare şi care nu poate, în nici un caz, ascunde voluptatea scăldatului în marea muzică, a jocului cu valurile ei, a imersiunilor ori surfing-ului, înotării spre ţărm sau, dimpotrivă, spre larg, întotdeauna cu gîndul şi sufletul la comorile pe care arta sunetelor le are în proprietate. V-am citit, concomitent, opiniile în legătură cu artele plastice, c