Liviu Georgescu îşi numeşte cea mai recentă antologie (română-engleză) aproape cum îşi încheie volumul imediat anterior: Zbor în cursa de cristal. Pentru că, dacă Ochiul miriapod concluzionează, apocaliptic ,moartea lui nu era a lui/ a fost deversată printr-o / trapă de cristal", aici jocul de cuvinte lasă locul unei traduceri: trap/ trapă = cursă. Ceea ce poate să nu fie cu totul întâmplător, cu atât mai mult cu cât dificultatea poeziei sale (care n-o împiedică de la a fi citită şi apreciată în România şi în S.U.A. ) e recunoscută, calin, de autorul însuşi, în interviuri. De altfel, cazul lui Liviu Georgescu apare, în sine, drept interesant: medic de profesie, stabilit, după '89, în New York, scrie poezie, pictează, cântă la vioară. Acestea toate, aşa zicând, nu fără ecou...În 2000, când debutează, târziu, la Editura Axa, obţine Premiul Mihai Eminescu. Una dintre etichetele de care autorul lui Solaris a beneficiat este, mai mult ca sigur din pricina ambianţei literare actuale, aceea de neoexpresionism. Tensiunea tragică ori forarea în zone dark se numără printre argumente. Dincolo de ele, însă, experienţa lunedistă a lui Liviu Georgescu e, de fiecare dată, neglijată. Ca vârstă şi ca începuturi, totuşi, el e congener cu Muşina, Cărtărescu şi Bogdan Ghiu. Desigur, în cei douăzeci de ani or fi fost şi câteva inserturi aluvionare, însă ludismul (nu de atitudine, ci de raportare la cuvânt) e o constantă cel puţin în toate cele trei cicluri ale Zborului în cursa de cristal. Luând, de pildă, unul dintre poemele ample (o marcă pentru scrisul lui Georgescu), New York, tot contextul teribil al atentatelor din 11 septembrie e ecranat de puzderii de cuvinte, scenele sunt filmate într-o succesiune aiuritoare, atât de aiuritoare încât totul se resoarbe în poem, fără vreo acreditare extraliterară. New York-ul e, ca-n Eliot, un soi de Unreal City: ,constantinopole/ printre zgâ