Scribul

Ameninţări, cadavre, atentate,

mai mult ca-n alte vremuri, peste tot,

ba unii profeţesc sub semnul únic

al globului pe care stăm cu toţii

că-n ruşinarea secolelor, poate

şi limba ce-o vorbim o să dispară.

Profeţii mincinoşi pe la răspântii

aşa se-arată ca din totdeauna.

Eu nu găsesc un alt refugiu

decât aceste foi ce mă aşteaptă

ca plăcile de lut în străvechime,

pe care-ar fi să las şi eu o urmă

pe când vor fi, aşa, din întâmplare

de cine ştie ce făpturi ciudate,

peste milenii, scoase din ţărână...

De când mă ştiu...

De când mă ştiu, mă înspăimântă gândul

că aş muri căzut într-o fântână.

De câte ori n-am căutat la ochiul

ce mă pândea de jos, din întuneric,

şi nu m-am depărtat, fricos, de coşul

fântânii... şi de-aceea, poate,

şi-acum, când noaptea creşte şi răstoarnă

bolovăniş de umbre peste mine,

din amintiri se-ntoarce-aceeaşi teamă

lărgind fântâna lumii pân-la margini

de unde nu mai bănuiesc zăranii

cum numa-n ochiul din adânc, pe

vremuri,

puteam să-mi văd în tremurare faţa...

Apoi se depărtează totul, piere

şi zidul de-ntuneric ce mă-apasă,

când se arată dunga unui deal

şi-o alta mai depate-n vălurire,

sub cumpene şi turle de biserici

împrăştiindu-şi casele pe vale

şi adunându-le frumos în cuiburi

printre grădini, sub dunga de pădure.

Ce împăcare-n cumpăna fântânii

văzută de departe, ce sfinţire @N_