Galaţiul se scarpină, notează Kostorakis, administratorul, singurul ins de pe moşiile lui Epaminonda Negrilis, care ştia carte. Războiul trecuse. Râia însă părea o întâmplare fără sfârşit.

Născut la Brăila, fiind grec-grec, al doilea, jupânul, era tot grec, dar pe jumătate, având tată un chiabur moldovean pe care îl chema Negrilă. Arendaş mai întâi, pe urmă tot înghiţind pogon cu pogon şi moştenind, prin nevastă-sa, Sofia, ceva pământ, stâncos, dar pământ, în Peloponez, după moartea soacră-si, a Eulampiei, mama nevesti-si, devenise cu timpul Negrilis. Ceea ce te ducea cu gândul mai degrabă la o obârşie fanariotă...

Acest Kostorakis, intendentul, fusese în tinereţe profesor de elină la seminarul ortodox din Bucuresci. Fără să se însoare, cu timpul se înstărise, iar Negrilis, jupânul, cunoscându-l la Bucuresci, îl angajase cu o simbrie ce nici nu se putea compara cu salariul lui de profesoraş. Pe lângă asta, Kostorakis, fiind un ins cu doxă şi citit, avea şi un har al lui de a spune şi de a aşterne gândurile pe hârtie. Dacă vreţi, un dar de cronicar. Cum erau cronicarii în vechime. Nu avea el o ţară pe măsura închipuirii lui, cum era lângă noi ţara turcilor, plină de buzdugane şi de maziliri, că ar fi putut ajunge un cărturar de seamă.

Ultimele însemnări se refereau la amărâtele alea de evenimente istorice ale lui 1918, cu Pacea de la Buftea. Când - scria în zeflemea Kostorakis - acostase, prea târziu, mult prea târziu sau târziu de tot, pentru ca tunuleţele torpilorului, micuţe, de 75, să mai fi fost bune la ceva, - drăgălaşul, frumuşelul de torpilor franţuzesc Protet, numai bun pentru apele Dunării, la îndoitură, unde fluviul, parcă răzgândindu-se deodată, pleacă hotărât spre răsărit, la ruşi, pe când lângă Bucuresci se semna tratatul aşela... de ruşine... cu nemţii, cum spuneau românii mai acătării, refugiaţi cu regele lor