De curând mi s-a mai potolit frustrarea cauzată de această letargie estivală a cinematografelor şi, în ton, a peliculelor apărute pe suport video/DVD. Asta nu s-a întâmplat din cauza vieţii sociale sau a celei "livreşti", ci pentru că am stat cu nasul în televizor. Din punctul meu de vedere, au fost câteva zile cu o ofertă copleşitoare de filme. Mi-am disputat seara de vineri între Principiul dominoului şi Imperiul simţurilor (o să vedeţi cine a câştigat), am tras chiulul de la muncă pentru a revedea Amen şi m-am extaziat la vizionarea Isadorei cu atât mai mult cu cât ştiam că urmează să văd, ceva mai târziu, pe acelaşi post, Confesiunea unui anonim a fraţilor Coen. Hm, nu m-am putut abţine să îmi spun, se vede pe undeva mâna lui Tudor Giurgiu, că prea dă TVR-ul filme bune, mai ales că nu m-aş fi aşteptat în vecii vecilor să văd Imperiul simţurilor pe postul naţional de televiziune, şi vineri seara pe deasupra.
Nu că n-ar fi un film bun, departe de mine o astfel de opinie. Dar au existat atâtea interziceri şi controverse generate de el.... Iar cantitatea de sex şi de violenţă îl face greu digerabil pentru stomacele puritane cu care se mândresc telespectatorii autohtoni (există consolarea unei alte pelicule, tot de Oshima, făcută la un an după aceasta şi intitulată Imperiul sentimentelor). Oricum, din creaţia acestui regizor, cinefilul român are la dispoziţie doar Tabu, în format video. Ca să fiu sinceră, e o doză de eroare în a-l face pe Oshima regizor. Omul are o platformă culturală, iar regia e doar o faţetă a ei, deşi cu ajutorul ei a devenit purtătorul de cuvânt al avangardei japoneze din anii '60. Imperiul simţurilor nu e prima peliculă în care Oshima flirtează cu genul porno - japonez, cunoscut ca "filmul roz" - o făcuse şi în Plăcerile cărnii, dar lungmetrajul de faţă - pe care eticheta de "hard core" are ce căuta - e un atac la adresa cenzur
