Vizita lui Călin Popescu Tăriceanu la Bruxelles nu s-a soldat doar cu brusca revocare a irevocabilei demisii, ci şi cu decizia de a înăspri condiţiile de călătorie a românilor în spaţiul Schengen. Pentru oricine ştie că obsesia aderării la Uniunea Europeană e trăită de clasa politică la modul isteric, măsura e, s-o recunoaştem, cam aiurea. Normal ar fi procesul invers: cu cât ne apropiem de spaţiul bunăstării europene, cu atât mai sumare să fie formalităţile pătrunderii românilor acolo. Prin nu se ştie ce magii politice, situaţia e exact pe dos: zi după zi, mai afli de-o piedică, de-un fault, de-o mârlănie administrativă. O fi o tehnică de a ne scârbi de Europa? O fi un proces normal, la care au fost supuse, în anii trecuţi, şi statele aflate în curs de aderare? Nici vorbă: ungurii, cehii şi polonezii călătoreau tot mai uşor la vecinii occidentali pe măsură ce treceau examen după examen. Din informaţiile mele, ceea ce ni se întâmplă se explică prin măsuri de ultimă oră, aplicate unor state de care europenii nu prea au chef.
Ar trebui să fim prea orbi pentru a nu vedea că România e departe de pretenţiile ţărilor occidentale. De la nivelul de trai la mentalitate, de la deficitul de civilizaţie la preferinţele muzicale tragem oblu spre Orient. Un prieten din Galaţi, profesor universitar, îmi spunea, îngrozit, că, în căminele din oraşul său, studenţii ascultă, în proporţie de nouăzeci şi nouă la sută, manele. Ei şi? veţi spune. Să asculte ce vor, că de aia e democraţie! Păi, ce democraţie e asta, când suntem coloraţi în procent covârşitor în nuanţele ţipătoare ale Orientului? Exemplul e mărunt, dar, cel puţin pentru sociologi, relevant: tocmai preferinţele exprimate liber spun ceva despre adevărata, adânca ta identitate.
Primul lucru care te şochează în România e murdăria indescribtibilă a spaţiilor publice. Fie că e vorba de gări, săli de
