Dar in "semiobscuritatea în care noi înşine ne condamnăm să trăim şi ne credem siliţi a trăi, nu ne dorim decît acel accident luminos care să ne sfîşie de sus pînă jos plictisul şi, provocîndu-ne durere, să ne dea sentimentul că existăm." (René Crevel)

Contemporan cu generaţia ,de aur" existenţialistă, format în primii ani de după război şi continuîndu-şi cariera - una încununată de numeroase premii literare - vreme de aproape o jumătate de secol, André Pieyre de Mandiargues (1909 - 1991) e o prezenţă aparte pe scena literară franceză. Poet, prozator, eseist şi autor dramatic, el face figură de autor total, încercînd toate genurile şi excelînd, fireşte, doar într-unul singur, şi anume în proză. În 1946 publică volumul de nuvele Le Musée noir, urmat în 1951 de Soleil des loups, răsplătit cu Premiul Criticilor. Pentru romanul La Marge primeşte în 1967 prestigiosul Premiu Goncourt, iar în 1979 obţine şi Marele Premiu de Poezie al Academiei Franceze. Interesant e că, într-o epocă a adeziunilor de tot felul de grupuri şi mişcări literare - colorate politic sau nu -, Pieyre de Mandiargues e cumva ,la marginea" acestor fenomene, neputînd fi prins cu precizie în nici o ,gaşcă" şi, mai important, în nici o reţetă de scriitură. S-a afirmat despre el că ar cocheta cu suprarealismul, că ar avea o scriitură estetă şi că ar fi influenţat de romantismul german pe care îl recuperează, am zice noi astăzi, în genul postmodernilor. Dar proza lui e ,atemporală", nu se sinchiseşte de Sartre sau Camus, cu atît mai puţin de americanii Barth şi Pynchon, de Miller sau de alţii care publicau în acei ani, pluteşte cumva deasupra lor, într-o bună-cuviinţă (tehnică) modernă. Se poate spune cel mult că prozele lui sînt o formă de relectură - pentru că ,pastişare" ar fi un termen prea grav - a romanticilor germani şi francezi de la Hoffmann şi Novalis pînă la Nerval (să nu-l uită