La începutul anilor nouăzeci, căpătasem - din motive, bănuiesc, obiective - o fobie intensă faţă de orice variantă de gîndire filozofică sau pur culturală ce ar fi acceptat, fie şi parţial, epitetul de "marxistă". Eram proaspăt licenţiat în studii filologice - studii înrădăcinate încă, pe atunci, în ideologia şi mentalismul comunismului ceauşist -, presupunînd, de aceea, pe fondul unor frustrări majore (nu doar personale, ci, tind să cred, colective, legate de întreaga mea generaţie), că marea intelectualitate umanistă, de la noi şi de aiurea, nu se putea articula decît într-un mediu neoliberal (scutit de "stîngismul" de debut al postmodernităţii) ori, chiar mai acut, conservator (un conservatorism obligatoriu american, tip right-wing republican, din tradiţia lui Allan Bloom şi Francis Fukuyama). Surpriza şi, totodată, cotitura neprevăzută a acestei atitudini de tinereţe a constituit-o programul doctoral pe care l-am început, în SUA, sub coordonarea profesorului Jerry Hogle, absolvent al Universităţii Harvard şi fost asistent al celebrului Frank Lentricchia. La cel mai important curs al său - de teorie critică -, Hogle avea un capitol uriaş dedicat studiiilor culturale şi, implicit, marxismului. Pentru a promova, am fost nevoit să citesc, pe rupte, Ideologia germană a lui Marx (lucru pe care, culmea, la disciplina esenţială de marxism, de la Universitatea ieşeană, de la sfîrşitul anilor optzeci, nu-l făcusem!), majoritatea reprezentanţilor Şcolii de la Frankfurt, Bataille şi Sartre, precum şi operele cursanţilor masteratului de la Birmingham (şi pe ale liderului lor incontestabil, Raymond Williams).
Am intrat, în ciuda unor priviri neîncrezătoare, aruncate iniţial aproape direct lui Jerry Hogle, pe un teren intelectual absolut fascinant, complet străin mie pînă în momentul respectiv (fiind încă fidel maiorescianismului clasicizant, asumat în şcoală,