De cînd pămîntul, unii fac şi alţii se miră. Cască ochii şi bat mătănii sau zeflemisesc pre limba lor. Chiar şi prin lumea noastră răsăriteană, presărată cu ienibahar şi-nsiropată ca baclavaua, prima purtare nu mai e de bon ton. Că tot prostul vede şi tace. Coţcar e cine poate să zică, aşa fel cît să stîrnească fără să supere. Este socoteala pe care şi-o fac Andrei Pleşu şi Radu Paraschivescu (editor), strîngînd într-un catastif colorat - la propriu - articole ale celui dintîi, de prin Dilema, Plai cu boi şi Jurnalul Naţional, din ultimii zece ani şi mai bine. Se cheamă, trucînd (auto)critica unui, bunăoară, Raymond Poincaré, Comédii la porţile orientului. Comédia (din turceşte...), cînd nu-i pur şi simplu o chestie, cuvînt de care tot Miticul e dependent, va să-nsemne circ la drumul mare. În orice caz, nu (tocmai) comedie. Aşa că nu e de asemuit cartea de-o deschid acum cu vreun replay de rîs homeric sau cu benzile hohotitoare ce pornesc, aiurea, la orice show. Pare, mai degrabă, un teasc de scos must din aguridă. Să gustăm...

Dacă punem şi sărătura (de care nu se lipsesc ăste meleaguri) şi cozile de mărar, se face - sper să nu se supere nimeni că-ncurc atîtea licori... - un soi de moare pe care trebuie s-o bei, să te deprinzi cu locul şi cu oamenii. O apă de botez cam tulbure şi acrişoară, în care eroul - pentru că e un experimentator (sic!) acolo - lui Andrei Pleşu se scaldă cu o plăcere nebună. Şi iese suspect de vesel la mal. Sigur, aventurile lui printr-o ţară ordonat paradoxală, chiar dacă riguros omogenă, în fond, nu arată toate la fel. Unele sînt mici povestiri de atmosferă, altele ,moralităţi" însăilate văzînd şi făcînd, apoi mai rămîn, în fine, şi amintiri şpriţate (sau şpriţuite...). De-ar sta pe-o assiete anglaise, cum ni le şi aşază, de altfel, Radu Paraschivescu în Argument, aş începe să înghit toxine mari şi mici. De ce? Fiindcă alun