RETETA DE VEDETAA regasit, in Franta, Oltenia natala
"N-am avut niciodata porniri culinare in sensul ca nu am studiat posibilitatea de a face o anume mancare, olteneasca sau ardeleneasca, sau una care sa aminteasca de tarile pe unde am umblat", ma surprinde regizorul Geo Saizescu cu o replica la subiect, in timp ce ma zgaiesc la fotografiile atarnate pe peretele din spatele biroului ticsit de hartii. Vazusem o poza cu Arghezi si gandul imi fugise la cirese. Nu sunt normal, domâle!
"Sigur ca, desi nu este o preocupare deosebita pentru mine, viata m-a obligat, mai ales in perioada studentiei sa-mi organizez activitatea zilnica si din punctul asta de vedere." Ma invita sa iau loc pe undeva. Imi gasesc repede un scaun si ma asez mai intr-o parte, ca sa trag cu ochiul la poze!
"Nu puteam sa merg chiar in fiecare zi la restaurant si nici macar la cantina. Bineinteles ca iarna nu prea aveam incotro si, indiferent de facultatea pe care o urmam, mergeam cu totii la cantina. Dar vara? Ce faci vara? Ei bine, atunci imi organizam festinul de student profitand de tot ceea ce ofera anotimpul. Asa ca, in perioadele de evadare din mediul restaurantelor in care boema bucuresteana ma impingea, am devenit un expert al salatelor si al branzeturilor de tot felul. Era, ca sa zic asa, o tentativa de viata vegetariana. Nu puteau lipsi, insa, lactatele. Si nu intamplator. In satul oltenesc in care m-am nascut, aveam doua capre. Dupa cum cred ca se stie, in Oltenia Muma, capra este vaca saracului. Ca mezin al familiei, cu aceste "vaci" eu mergeam si la pascut, eu le si mulgeam. Stiind asta, evident ca, ajuns mai tarziu in Franta, unde, vorba aceea "apres le repas, du fromage", am avut o teribila surpriza cand am aflat ca tocmai laptele si branza de capra sunt tinute acolo la cel mai mare pret. Asa ca, nu stiu cat m-a impresionat pe mine bucataria frantuzeasca, dar stiu sigu
