- Editorial - nr. 152 / 4 August, 2005 Fara nici un fel de indoiala, indiferent de regimul politic, sa fii primar intr-o comuna nu este, cum multi ar putea crede, o bucurie fara margini. Este tot atat de adevarat ca unii tin mortis ca mandatele lor sa nu se incheie niciodata, marturie fiind anii indelungati pe acelasi scaun, unii chiar din anul 1990 incoace, indiferent de partidele aflate la guvernare. Nu este o noutate ca, pe de alta parte, unii care se vad cu painea si cutitul in mana stiu sa-l manuiasca, si inca foarte bine, in favoarea lor sau a neamurilor lor. De regula, primarul dintr-o asezare rurala este o persoana foarte bine cunoscuta. Acolo unde cutumele sunt puternic inradacinate si normele morale tinute la rang inalt, nu fitecine, orice neavenit poate, tam-nisam, sa se aburce in scaunul de prim-edil al asezarii. Sunt la mijloc normele morale ale satului romanesc care ii cer aceluia capabil sa se puna in slujba obstii o detasare, pe cat posibil totala, de gura satului, de tentatiile care sunt, fara discutie, cat si de influentele, mai ales nefaste, pe care ar putea sa le aiba asupra lor unii consateni. Din fericire, in ultimii ani au ajuns in aceste functii oameni cu pregatire, multi dintre ei chiar cu studii superioare, oameni care se stiu trecuti prin viata si care inteleg prea bine rostul si rolul lor in comunitatea rurala. Numai ca, ceea ce ii leaga pe ei de sat, de cele mai multe ori, sunt niste interese materiale, colaterale cu interesul colectivitatii, fie ca dintr-o pornire spre inavutire sunt gata sa eludeze pana si legile, fie ca, manati de prea mut zel, cu patos si chiar si cu ranchiuna, intra in tot felul de manarii locale care, in final, il descalifica. Cunosc si eu, asemenea dumneavoastra, primari care, o data instalati in functii, au crezut ca le-a pus Cel de Sus mana in cap, de aici dezmatul si faradelegile la care se dedau, i