Cind ramin in pana de alte mijloace, politicienii revin la principii. Asa se face ca vechea garda din PNL, in momentul in care a vrut sa scape de Tariceanu, a aruncat pe masa principiul separarii sau al delimitarii functiei de presedinte de partid de functia de prim-ministru. Mona Musca, figura de notorietate a politicii romanesti, a fost virful icebergului nemultumirilor din PNL. Nu vom rememora motivele si derularea evenimentelor ce au insotit respectiva miscare politica, plecam de la premisa ca cititorul nostru este si asa invadat de spatiul mediatic si ca este la curent cu sirul evenimentelor. Ceea ce ne propunem in acest moment este sa discutam strategiile si sa evaluam principiul pus in discutie.

Strategia. In primul rind oponentii lui Tariceanu au urmarit crearea unei mase critice care sa produca un sir de evenimente in urma carora Tariceanu sa mai piarda din puterea pe care o detine. O masa critica prin care sa-l determine pe Tariceanu sa aleaga intre a fi presedintele PNL si a fi primul ministru al Romaniei. Pierderea increderii in sondaje, nemultumirea din partid, neincrederea relativa a partenerilor de coalitie ar fi trebuit sa-l puna in dezavantaj pe Tariceanu. Ar fi trebuit sa-l determine sa mai cedeze din putere. Lucru care ar fi fost echivalent cu sinuciderea sa politica. In cazul in care ar fi ales sa ramina cu functia de premier, renuntind la functia de presedinte de partid, ar fi depins de sustinerea politica si de legitimitatea conferita de noul presedinte si de polul de putere ce s-ar contura in jurul acestuia.

Ar fi depins de interesele noului grup de putere si de viziunea acestuia, inclusiv asupra guvernarii. Ar fi avut permanent sabia lui Damocles deasupra capului.

Renuntarea la functia de premier in beneficiul mentinerii functiei de presedinte, este echivalenta cu pierderea piinii si a cutitului, cu pierderea