In paralel cu neincrederea cu care clasa politica, privita din afara ei, este invariabil depunctata in perceptia publica, o aceeasi neincredere poate fi lesne recunoscuta si ca una dintre notele definitorii ale vietii politice, in interiorul ei. Nu exista gest sau opinie a unui om politic de o anume anvergura pozitiva care sa nu devina imediat subiect de indelungi contestatii in randul celor care pentru nimic in lume nu pot accepta ideea ca onoarea si dezinteresul pot fi uneori chiar singurele ratiuni care motiveaza o optiune sau alta. Eforturile cu care se cauta cu orice pret resorturile ascunse nu tin de o salutara nevoie de profunzime, ci de convingerea de nestramutat ca in spatele oricarei initiative laudabile nu poate sa nu se ascunda pana la urma si un interes personal. De cele mai multe ori, asa si e. Numai ca, atunci cand e vorba de o potlogarie, lucrurile se reasaza imediat in albia lor, apele se linistesc peste noapte si lumea merge senina mai departe, impacata cu ideea ca, intr-adevar, nimeni nu este perfect. Situatia este mult mai complicata atunci cand cel care iese din rand nu poate fi dovedit in flagrant de rea-credinta si singura culpa care i se poate imputa rezida in nevoia "ereticului" de a-si fi permis sa ramana credincios sie insusi. In acest sens, deciziile luate de Mona Musca si tratamentul care i s-a aplicat pot fi retinute ca un studiu de caz plin de triste invataminte. Raul a pornit din clipa in care membrul Guvernului Tariceanu care se bucura de cea mai mare cota de credibilitate a hotarat sa renunte atat la fotoliul de ministru, cat si la functia de vicepresedinte al PNL. Felul in care Mona Musca si-a motivat decizia, chiar daca nu era de imaginat ca va spori popularitatea premierului Tariceanu, nu a fost de natura sa declanseze un scandal public, ea fiind, pana la urma, doar un episod din lungul lant al reprosurilor si al acuzelor grave