...Există junghiul de tandreţe? Nabokov, în Pnin-ul său tradus de Mona Ursachi, scrie că ar exista aşa ceva, articulat, la singular. Expresia mi se pare uluitoare, dînd tandreţei o agresivitate absolut necunoscută oamenilor normali. Cum să aibă duioşia ascuţime, tăiş, duritatea junghiului dintotdeauna conectat la o tuse, la o boală, la "o intercostală"...? E una din acele formule nabokoviene pe care Cărtărescu, oricîte obiecţii are la arta aceluia, recunoaşte "că îţi taie respiraţia şi te fac să mori de fericire", fără "să-ţi mai pese de recuzita déjà-déjà-déjà-vu". Ca împerechere şi sens, "un junghi de tandreţe", într-adevăr, îţi taie respiraţia măcar pe hîrtie, dacă nu ai avut norocul să-l trăieşti în lumea asta unde - în debandada şocurilor emoţionale - duioşia, cîtă mai e, nu mai are nici o presiune, căpătînd statutul de altădată al cuvintelor impudice, cu puncte-puncte... Cine mai îndrăzneşte astăzi să se recunoască d...s? Numai dacă vrea să fie idiot în direct... Dar poate că de asta vine un scriitor pe lume, ca să-ţi dezvăluie că poţi zîmbi şi să fii totodată ticălos, precum în Shakespeare, sau că Timotei Pavlîci Pnin poate simţi tandreţea ca pe un vîrf de cuţit. Concret, la pagina 119: "...pe la începutul anilor '30, Pnin, însurat şi el pe atunci, îşi însoţise nevasta la Berlin, unde voia să participe la un congres de psihoterapie, şi într-o seară, la un restaurant rusesc de pe Kurfürstendamm, o revăzuse pe Mira. Schimbaseră cîteva vorbe, ea îi zîmbise ca altădată pe sub sprîncenele negre, cu şiretenia ei timidă dintotdeauna; conturul pomeţilor ei proeminenţi, ochii alungiţi şi subţirimea braţului şi a gleznei erau neschimbate, erau nemuritoare; pe urmă i se alăturase soţului ei, care îşi lua paltonul de la garderobă, şi asta fusese tot - dar junghiul de tandreţe rămăsese asemenea contururilor vibrante ale unor versuri pe care ştii că le ştii, dar nu ţi le po