De cînd mă ştiu, sînt alergic la pupaţi umezi. Cînd eram mic, naiv & neajutorat, exista o hoardă sălbatică de tante a căror unică trăsătură de caracter (singura pentru care mi le amintesc, de altfel) era aceasta: de cum te vedeau, te binecuvîntau cu ţoc-ţoc-uri viguroase & lipicioase. Ţin minte jena care punea stăpînire pe mine în urma acestor transporturi virale: după ce-şi puneau bine ştampila pe ambii obraji, rămîneau aşa, în prostraţie, parcă admirîndu-şi opera salivară - şi făcînd cu atît mai delicată încercarea mea disperată de a şterge, cumva, urmele efuziunilor lor... Anii au trecut, dar eu am rămas - mărturisesc - alergic la pupături. Nu văd de ce doi oameni, care nu sînt din cale-afară de intimi, şi-ar aplica - nitam-nisam - pecetea umedă a pupatului pe ambii obraji. Înţeleg, vag, că este un fel de pact instant de familiaritate - echivalentul sonor & tactil al tutuielii. Şi, cum tutuiala cîştigă teren, tot aşa şi pupatul, ce pare să fi devenit obligatoriu (cu omniprezenta variantă telefonică: "te pup(ic) dulce!"): a-l refuza - sau, măcar, a-ncerca să-l "relativizezi" (întorsătură mai bruscă a capului, control spontan al distanţei, "surfare" a epidermei etc.) - te face suspect. Şi te face cu atît mai suspect cu cît, oriunde întorci capul - pe stradă, la teatru sau la televizor -, lumea românească pare cuprinsă de un larg elan tandru naţional, fără frontiere de rasă, sex sau orientare sexuală... Curat pupat piaţa endependenţi! Deschideţi, în orice moment, aparatele dvs. de televiziune care transmit show-uri populare (adică acelea care prezintă comperi foarte populari & invitaţi şi mai populari); ce veţi vedea, atunci cînd aceştia din urmă îşi fac apariţia în mijlocul uralelor în delir ale figuranţilor de pe margine? Evident, pupăturile ritualice ale vedetelor! Mă gîndesc că s-ar putea breveta un concept de "reality show" care să nu cuprindă decît asta: doi co