Fiecarui talent ii corespunde la celalalt capat al sortii un contratalent.
Daca un om s-a nascut cu darul de a fi binevenit oriunde si oricand, cu siguranta exista si un fel de geaman al sau nedorit, inoportun, nepotrivit in tot locul si-n tot timpul. Chestia e cum sa razbesti in viata, cand tocmai asta ti-e contratalentul, sa dai numai de usi inchise, iar, daca totusi mai deschizi cate una, tot ce obtii sa fie un picior in fund?
Ne-am obisnuit sa apreciem la superlativ doar seriile neobisnuite de reusite, nu si insiruirile tot atat de spectaculoase de esecuri. Pe un om care mananca de mic bataie, si o tine tot intr-o bataie, de parca o cauta cu lumanarea, nu-l privim, oricat de des ar incasa-o, ca pe un mare caracter. Il privim ca pe un nefericit. Sau, si mai rau, ca pe un nebun. Eu am cunoscut un astfel de om si l-am considerat fara o doaga, pana in ziua in care am aflat ca e singurul compatriot al carui nume a fost citat vreme de douazeci de ani, pana cand a murit, laolalta cu al celor mai mari artisti ai secolului din absolut toate artele. Ca numele i-a aparut numai in paginile cu scandaluri si cu incidente penibile nu mai conteaza. Ar fi fost o rusine, daca se intampla doar de cateva ori. Dar s-a intamplat de zeci, de sute de ori. O performanta! Avea, sa zicem, Picasso o expozitie in cea mai sic galerie de arta din Paris, cu invitati pe spranceana, ei, bine, in ciuda tuturor masurilor de securitate si a faptului ca lumea era oarecum avizata asupra genului de comedie ce-ar fi putut sa se petreaca, comedia n-a putut fi niciodata impiedicata. Prevazuta, da, dar impiedicata, nu. Langa Picasso, cand ti-era lumea mai draga, se ivea ca din senin si Mache. Il cunoasteti bine, cel din Mache si Lache, de Caragiale. Nu ca l-ar fi chemat Mache, dar avea o asemena mutra de pezevenghi, ca orice roman i-ar fi zis fara sa-i stie natia de provenienta: Ce cauti acolo,
