Una din temele predilecte ale presei din perioada regimului Iliescu a fost aceea a demisiei. La cel mai mic derapaj al guvernării Roman sau Văcăroiu sau Stolojan sau Năstase, se striga "demisia"! Şi, slavă Domnului, derapajele n-au fost nici mici, nici puţine. De fiecare dată s-a strigat cu speranţă, cu energie, "demisia", fie că era vorba de uriaşe delapidări, de complicităţi penale, de siluirea justiţiei sau pur şi simplu a legii. Dar, cum nimeni nu făcea pasul, s-a dezvoltat o întreagă ramură a eseisticii, consacrată comparaţiei cu politicienii de afară, care una-două, la cel mai mic reproş, îşi dau demisia. "La noi nu se cunoaşte termenul de demisie" strigau comentatorii, exasperaţi de indiferenţa elefantină a partidului-stat care păşea calm şi imperturbabil în străchinile tranziţiei. "Demisia e un atribut al democraţiei, un gest de onoare, o deschidere către Uniunea Europeană." Iată că, după atîţia ani în care conceptul s-a copt, a venit vremea să-i culegem roadele. Discuţia a fost redeschisă de gestul doamnei Mona Muscă. Ministrul Culturii a recurs la demisie în urma votului din Delegaţia Permanentă a PNL, care, prin susţinerea lui Călin Popescu Tăriceanu, a pus-o în minoritate pe doamna Muscă. Dînsa avea tot dreptul să accepte sau ba şirul de ezitări al premierului, a şi votat împotriva acestuia, dar cînd a văzut rezultatul şi-a declarat incompatibilitatea morală şi, om de cuvînt fiind, s-a retras şi din Guvern şi din conducerea PNL. Ba chiar, cu cuvinte de oarecare laudă pentru premier. Dar ajunge acest motiv pentru a justifica o demisie? Eu cred că nu. În fiecare structură umană, fie că e politică sau nu, există dizidenţe şi regrupări. Îndeobşte subsumate unui scop comun, unei strategii de grup. Pe scurt, numim acest fenomen democraţie. Accepţi sau nu să faci parte dintr-un grup în măsura în care te regăseşti în majoritatea principiilor şi acţiunilor, depăşi