pledoarie pentru o etică gastronomică Modelul japonez În ultimele trei decenii, mi s-a întîmplat să trăiesc, în Franţa, în preajma japonezilor. Am şi fost în Japonia de cîteva ori. Ei sînt un popor foarte ciudat, unul din singurele care au reuşit să asocieze cel mai profund tradiţionalism, cu incredibile realizări tehnologice, futuriste. Insulari fiind, ei călătoreau foarte puţin, arătîndu-se chiar speriaţi de contactul cu alte culturi; abia în urmă cu vreo douăzeci de ani, au început să iasă puţin cîte puţin din obiceiurile lor. Progresele făcute de atunci încoace au fost enorme. Acum, la Tokyo şi în toate oraşele mari, poţi găsi restaurante din cele mai felurite colţuri ale lumii. Culmea a fost cînd m-am trezit invitată la singurul restaurant românesc din Tokyo... Eram serviţi de două japoneze, foarte serioase, mama şi fiica, îmbrăcate cu ie şi ilic, adevărate româncuţe exotice. Una avea ochelari, ceea ce accentua comicul situaţiei. Nimic nu poate fi mai diferit decît aceste două bucătării - românească şi japoneză. În timp ce la români, se umple farfuria cu vîrf şi îndesat, aici, în această Românie fictivă improvizată în Japonia, am gustat, cu un zîmbet pe care încercam să nu-l arăt, fasolea bătută, salata de vinete, chifteluţe - aveau de toate, dar toate erau prezentate pe farfurie în cantităţi infinitezimale, dispuse ca mici şi fermecătoare peisagii. Îi priveam pe cei din jurul meu şi mă întrebam ce-or fi simţind la contactul cu aceste mîncăruri care le erau atît de străine, dar care pentru mine erau esenţa gustului cu care am fost formată din frageda copilărie? Probabil le plăcea. Dar mi se părea, oricum, ciudat. De pildă, la Paris, prinsesem obiceiul să am oaspeţi de cele mai felurite naţii şi să le servesc mîncăruri româneşti; pentru a lua un exemplu, tuturor fără excepţie le plăcea la nebunie fasolea bătută, inclusiv japonezilor! Misterele gustului... Expatri