Cred ca ne-am putea imagina Romania de dupa 1989 fara multe din noutatile si "cuceririle" ultimilor ani de istorie postcomunista, fara unele partide inutile, fara unele institutii amortite deja, fara unele ziare, radiouri sau televiziuni care ne asalteaza cam cu aceleasi efemere "bombe ale zilei", chiar fara unele "personalitati" si VIP-uri meteorice disparute cu repeziciune in anonimatul din care au tasnit o clipa. Romania, insa, n-ar fi ea insasi acum, la 15 ani de la acel indepartat decembrie rascolitor, fara o institutie fundamentala numita Memorialul Sighet, mai valoroasa poate decat o buna parte din tot ce s-a nascut in acesti ani, atat de vanzoliti de precaritatea libertatii lor. In timp ce situatia sociala, politica, economica sau culturala a Romaniei de acum da senzatia clipei de suspensie, aceasta institutie numita Memorialul Sighet a ramas ca o piatra de temelie pe care se va putea aseza, in viitorul revenirii la normalitate, constructia solida a visatei Romanii de maine. Intr-un timp in care clonele fostilor mastodonti comunisti mistifica in continuare istoria, cu toata nerusinarea, prezentand minciuna drept adevar, colaborarea cu ocupantul comunist al tarii drept act salvator, tradarea si lasitatea drept acte de eroism, neputandu-se smulge din captivitatea unei mentalitati anacronice, ca niste lilieci ce vegeteaza in plina zi cu capul in jos, agatati de tavanul de pestera al beznelor lor interioare, institutia unica, in istoria noastra de pana acum, numita Memorialul Sighet poate fi un reper al reconstructiei din temelii a Romaniei insesi. Daca ar fi sa parcurgem doar temele simpozioanelor anuale ale Memorialului victimelor si al rezistentei anticomuniste, din 1993 incoace (cand a luat fiinta in spatiul fostei inchisori a elitelor romanesti din Sighet), "Memoria ca forma de justitie", "Instaurarea comunismului, intre rezistenta si justitie", "1946 - in