"Pe lume nu-s mai multe Tibeturi", însă pe diferite hărţi, mentale sau imaginare, da. Un Tibet e made in Hollywood. Un altul e fasonat de sacerdoţii ong-istici din reţeaua globală Human Rights. Există şi un Tibet al esoterismului ieftin, scris sub formă de cronică mondenă a prezenţelor lui Dalai-Lama în capitale şi cercuri occidentale. Printre toate aceste repere mai ales vizuale - şi sigur decalate (cu sau fără intenţie) - e greu să-ţi actualizezi percepţiile şi să formulezi, pe temeiul lor, judecăţi adecvate. Nu am aici spaţiul necesar pentru reparaţia pe care eu însumi o sugerez. Dar pot ambiţiona un plus de focus pe "Tibetul-din-viaţa-reală", de vreme ce tocmai am trecut prin regiune. Prima "diferenţă" e una de scară. Ne imaginăm de obicei o republică monahală. O concentrare de lamaserii plantate în atmosfera poliţistă din celebrul album cu (reporterul) Tintin în... Tibet. În fapt, Tibetul ocupă 1,2 milioane km2, adică Franţa plus Germania şi altele... la un loc. A doua diferenţă e tot de scară, dar demografică. Uriaşa întindere (muntoasă) de care vorbeam e populată cu numai vreo două milioane de autohtoni. A treia diferenţă e că istoria acestei regiuni e mai agitată (şi, paradoxal, mai puţin paşnică) decît credem curent. Populaţia e de afinitate mongolă, cu toată agresivitatea militară specifică unui atare cod genetic. Pînă în secolul VII d.Hr., pămîntenii practicau religia Bon, o varietate de animism asortat cu practici şamanice. Principala divinitate a panteonului respectiv se numea Dalha şi semăna cu un soi de diavol obez. Religia Bon a străbătut etape, s-a divizat pe şcoli, a cunoscut o renaştere (sub forma aşa-numitului jo-bonism ). Apoi, China imperială a trimis în Tibet o prinţesă, spre măritiş cu impact bilateral, şi o nouă religie, buddhismul, care a sosit ca dar matrimonial, însoţit de o statuie a fondatorului ("la 12 ani"), venerată pînă astăzi. Noua