Toate imaginile pe care le păstrez din vacanţele la mare ale copilăriei au, aşa, ca o umbră gălbuie; nu-mi dau seama ce este propriu-zis amintire şi ce este ecou pe retină al maldărelor de poze alb-negru pe care le-am tot găsit prin sertare, ani de-a rîndul, de fiecare dată cînd căutam altceva. Văd ca prin vis nisip încins, faleze albite de soare, chipul întinerit al părinţilor şi mai ales părul lor negru, văd cîteva rude agitîndu-se în jurul meu, spunînd dulcegării şi zîmbind, văd automobile mari cu caroseria rotunjită şi cochilii de scoici strînse de mama într-un scop pe care nu l-am înţeles niciodată. Apoi, mirosurile: clorul din cabinele de duş, mirozna inconfundabilă a Mării Negre, damful de bucate amestecate din restaurantele cu autoservire, sarea pătrunsă în lemnul chaise-longue-ului pe care m-a lăsat tata după ce m-a dat jos de pe umeri, coaja piersicilor - mă apropii de fruct numai după ce o văd dată la o parte, altfel, dacă o ating cu dinţii, am senzaţia că tremură carnea pe mine. Şi acum, 2005. Bate de 9 seara, plaja din dreptul hotelului e goală, două-trei capete dacă se mai văd deasupra valurilor - deşi marea la Mamaia e mai caldă decît aerul serii -, cîţiva romantici merg la pas pe fîşia de nisip ud unde se adună spuma valurilor; un singur om pare a munci încă - el strînge scaunele de plajă şi le stivuieşte unul peste altul, ca tractorul ce se apropie să poată întoarce nisipul cu discurile. Sosit la mare ieri, tot privesc în jur şi am impresia că am ajuns cu întîrziere. Aş vrea să văd, cu mintea de-acum, litoralul românesc de-atunci, de la începutul anilor '70. Cred că a fost perioada lui cea mai bună. Hotelurile erau noi şi moderne - în ton cu vremea lor, adică -, asfaltul dintre ele nu era spart şi nici cimentul parcărilor, cei ce fumau ţigarete fără filtru se jenau să arunce chiştocul pe nisip (iar cei ce fumau cu filtru, de la Cişmigiu şi Amiral în