* Mircea Cărtărescu, Jurnal II (1997-2003), Editura Humanitas, 2005. Faptul că a apărut şi cel de-al doilea volum din Jurnalul lui Mircea Cărtărescu e, pînă la urmă, semn de sănătate auctorială, literară, editorială. La felul în care a fost primit primul volum, la izolarea şi progresiva îndepărtare a lui Cărtărescu de toate coteriile culturale, la ascuţirea luptei între generaţii autoproclamate care văd în autorul Postmodernismului românesc un inamic de clasă - ar fi fost cît se poate de omenesc să nu mai avem o continuare antumă a jurnalului. Ca să nu mai socotim amănuntul decisiv că această nouă selecţie expune o perioadă de două ori dramatică - omeneşte şi scriitoriceşte. E jurnalul anilor-macaz de epuizant doliu personal (divorţul de prima soţie), de depresie profundă, răspunzătoare de blocajul "viziunii", dar şi de cicatrizare, într-o nouă viaţă, alături de Ioana şi Gabriel. Dar mai e şi jurnalul unei analize (cu potenţial jungian) al cărei remediu (scrisul viu, "viziunea" din Nostalgia, Levantul, Orbitor) pare să-i fie refuzat diaristului de-acum încolo. Mă întreb care alt scriitor român ar fi continuat să-şi publice jurnalul - miza oricărui jurnal fiind, oricum, existenţa lui, iar nu publicarea la cald, textul-martor, iar nu şpaltul - după ce a fost tratat de un excelent cunoscător al genului drept "Narcis dezamăgitor şi crud", etichetă care a eclipsat o bună parte a receptării şi care marchează cumva acest al doilea volum. Oricum, dacă Dan C. Mihăilescu explica inaderenţa la o formă de jurnal intim şi prea omenesc (alţii, printre care Philippe Lejeune, văd în asta chiar nucleul adevăratului jurnal), proiectarea mediatică a Jurnalului lui Mircea Cărtărescu într-un "Big Brother literar" (L. Marcu în Suplimentul de cultură), de parcă ar fi vorba despre Andreea Marin sau Dan Chişu, e de-a dreptul ridicolă. Dar hîrtia (de ziar) suportă orice. Totuşi, ce deranjează