Mi-au plăcut, întotdeauna, filmele horror; ba chiar, în adolescenţă şi mult după, am şi avut lecturi în domeniu (aşa cum e de aşteptat, Stephen King - în anii '90, încă o descoperire - şi Dean Koontz). Unii apropiaţi spuneau că nu înţeleg cum te poţi uita la asemenea orori: ce-i drept, pe mine nu mă îngrozeau, decît în măsura permisă, a unui mic catharsis de budoar, fiind, aproape tot timpul, foarte conştientă că nimic din ce se întîmplă acolo nu poate trece graniţa realităţii. Sigur că existau anumite filme care, pe atunci, circulau pe video, de serie B şi C, în care tot suspansul psihologic se reducea la mult sînge, tot atîta nebunie şi topoare în cap (îmi amintesc două asemenea cu adevărat orori, nu în sensul sperieturii provocate, ci al realizării lor - unul cu Moşi Crăciuni ucigaşi şi altul cu mulţi şobolani). Acestea nu le consider horror în bună tradiţie spielbergiană, ci pur şi simplu înlănţuiri de efecte speciale, nu întotdeauna reuşite, pe o temă dată (că e erotică sau horror, tot pe-acolo). Am spus "tradiţie spielbergiană", pentru că, aşa cum Stephen King este Scriitorul în domeniu, la fel Spielberg reprezintă Regizorul (desigur, sînt voci care-l pot contesta, dar, dacă iei în considerare atît criteriul valorii, cît şi pe cel al popularităţii - important într-un asemenea gen -, el rămîne în top). Filmele lui sînt suportabile şi, evident, mai mult de atît, pentru că nu uită povestea şi sînt morale: morţile, în general, de pe parcurs, sînt "colaterale", nu mor decît cei răi sau inconştienţi, care n-au ţinut cont de avertismente. Cei buni merg pînă la capăt, într-un soi de călătorie iniţiatică, în care-şi descoperă potenţialul nebănuit. Scenele de violenţă pot fi tari, dar nu sînt scabroase, nu sînt "horror" pe linia cea mai joasă. Nici criteriile de mai sus nu sînt principalele pentru care mă pronunţ în favoarea unui asemenea tip de horror (nu neapărat regiz