Criza pasapoartelor ajunsese la finalul saptamanii trecute la faza de isterie nationala, la faza la care a iritat si romanii din tara, si diaspora romana, la faza la care a ajuns sa se vorbeasca despre incalcarea drepturilor omului.

Si totusi, pare ca aproape nici unul dintre cei care intind acuzator degetul nu s-au gandit ca suntem intr-o situatie-limita, ca suntem nevoiti ca pentru a iesi la liman sa ne supunem unei legislatii chiar dure, hulite de multa lume. Daca fostii lideri de la Interne si-ar fi facut pe aceasta linie temele cum trebuie, daca nu mergeau la Bruxelles doar pentru a spune una in fata celor din Occident si a face alta acasa, daca ar fi pus piciorul in prag in urma cu doi - trei ani, cu riscul pierderii de popularite - nu ajungeam ca negocierile Romaniei cu Uniunea Europeana sa se incheie cu o clauza de salvgardare. Clauza care acum preseaza la luarea unor masuri radicale.

Trecand peste starea de nervozitate creata de ridicarea pasapoartelor, problema, insa, nu o reprezinta atat aceste masuri dure impuse impotriva celor care au incalcat legea, cat faptul ca aceasta lege gandita si promulgata inca de acum doi ani, tinuta la sertar si neaplicata - probabil din motive de capital electoral - a fost conceputa prost si are portite de interpretare, de salvare din fata raspunderii legale tot a celor care ignora legea, creeaza probleme, dar stiu cui sa ceara clementa si cui sa-i strecoare plicul...

Modul in care, de la 1 august, s-a trecut, in baza acelei ordonante din 2003, la retinerea pasapoartelor risca sa incurajeze sau sa mareasca rata coruptiei din serviciile de pasapoarte, unde urma sa se decida pe ce perioada se suspenda aceste documente. Si erau suficienti dintre cei care stiau cum sa imbuneze un ofiter de la Pasapoarte. Ordonanta care acum a inflamat spiritele a fost data in 2003 ori cu un dezinteres total fata de subiectul in s