In anul 2003, toamna, dupa o vara infiorator de uscata si calduroasa, am pierdut cea mai iubita fiinta din viata mea: pe mama...
Nu vreau sa intru in amanunte, stiam ca se va intampla, era un lucru normal... Odata, demult, discutand cu ea - poate si influentata de unele povestiri citite in revista "Formula As" -, mai in gluma, mai in serios, i-am zis: "Mama, cand odata si-odata va fi sa ne despartim si sa te duci "dincolo", am si eu o rugaminte - pentru ca se discuta asa de mult despre viata de dincolo -, te rog sa-mi dai si mie un semn ca esti acolo, ca exista acolo ceva". Mama n-a fost socata, ba dimpotriva, cat se poate de serioasa, mi-a promis ca imi va indeplini rugamintea, atunci cand...
... Si, intr-adevar, la scurta vreme dupa decesul ei, am avut niste "semne", dar am presupus ca ele sunt mai degraba rodul dorintelor mele, rodul inchipuirilor, nu-mi venea sa cred ca mama se tinea de cuvant, trimitandu-mi semnale de "dincolo". Cert este ca timp de 3 luni, in foarte multe ocazii (dar numai noaptea), o auzeam cum ma striga pe nume... Auzeam atat de clar vocea ei, incat trezindu-ma, ii si raspundeam. Dar, repet, poate erau numai semne ale dorului si asteptarilor mele...
Iata insa ca a trecut un an si jumatate de la plecarea mamei si nu-i mai aud vocea, chemandu-ma. Desi mi-e la fel de dor de ea si-mi lipseste, peste sufletul meu s-a asternut linistea. Viata merge inainte, asa cum ii este scris fiecaruia dintre noi.
Si totusi, mama continua sa fie prezenta in casa cu unele deprinderi pe care le-am mostenit de la ea. Dragostea de pasari, de pilda. Ca la toate blocurile, acolo unde sunt oameni cu suflet, intotdeauna ai sa vezi pe balcoane sau la cate o fereastra un castronel cu apa si putin mei sau paine, pentru aceste minunate sufletele ale cerului. Mama le iubea foarte mult. La geamul de la bucatarie avea, intotdeauna, pe pervaz, un cast
