In politica, nimic nu este etern. Constanta e doar lupta pentru putere. Nici un conflict nu este ireconciliabil, nici un principiu nu rezista ispitei politice, nici o doctrina nu este suficient de puternica, nici o despartire nu este definitiva atunci cind "interesul superior" o cere.
Parisul merita o liturghie, vorba lui Henric al IV-lea care, pentru a trece de la coroana Navarei la cea a Frantei, isi schimba religia de la protestantism la catolicism. Acum, la inceput de august, in aceasta vara nelinistita, interesul superior este al stingii rominesti aflata in degringolada.
Cei care au dat aceasta sentinta, cei doi politicieni ce incearca sa revina pe podium, se reconciliaza dupa un deceniu si jumatate.
Dupa ce s-au despartit pe tema drumului Romaniei, cind unul s-a declarat reformist pe calea economiei de piata, iar celalalt s-a plasat in continuarea intereselor complexului birocratico-industrial al fostului partid comunist, dupa ce conflictul reformism-antireformism a dus la sciziunea FSN, dupa ce divergentele dintre Presedintele si Primul ministru in functie la acea vreme au determinat
redactarea unei Constitutii nefunctionale, Ion Iliescu si Petre Roman se regasesc. Daca in 1992 se desparteau pe tema reformei, in 2005 se intilnesc in acelasi punct: cei doi copii teribili ai Revolutiei sint ultimele stindarde ale stingii.
Intelepciunea vine cu virsta, desi nici in septembrie 1991 cind il debarca pe Roman, ca, dealtfel, nici in decembrie 1989 cind devenea solutia nomenclaturii si, ulterior, a serviciilor secrete la revolta spontana, sau in 1971 cind isi incepea cariera de concurent de lung termen al lui Ceausescu, Ion Iliescu nu era un neofit in politica.
Cei doi regasesc o noua tinerete revolutionara, iar FSN revine sub forma Polului Social. Astazi Petre Roman il crediteaza pe Ion Iliescu drept un
