Modurile comunicarii prin teatru presupun, ca o conditie elementara, interactiunea a doua din cele trei elemente: text, corp, public. Acestora li se adauga, incepind cu anii ’80, tehnicile multimedia. Comunicarea este originata insa de cautarea, de imaginarea unui model de reprezentare a ceea ce urmeaza a fi transmis. Intre comunicare si reprezentare exista, astfel, o multitudine de raporturi care iau in considerare actul prezentei si al actiunii celor trei elemente mentionate mai sus. Desigur, exista forme teatrale, tipuri de spectacol care se pot dispensa de text. Des invocata conceptie despre teatru a lui Antonin Artaud din anii ’30 (Artaud, Teatrul si dublul sau, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1997) privind defectul teatrului occidental de a se inchide in catena limbajului si a rezolva conflicte psihologice pe scena, in comparatie cu teatrul oriental, care este orientat spre ritm si miscare, se refera, de fapt, la gindirea unui limbaj specific scenei:

„Domeniul teatrului nu este psihologic, ci plastic si fizic – scrie Artaud – [...] si nu este vorba de a sti daca limbajul fizic al teatrului este capabil sa ajunga la aceleasi rezolvari psihologice ca si limbajul cuvintelor, daca poate exprima sentimente si pasiuni la fel de bine ca si cuvintele, ci daca nu exista in domeniul gindirii si al inteligentei atitudini pe care cuvintele sint incapabile sa le asume si pe care gesturile si tot ce tine de limbajul in spatiu le ating cu mai multa precizie decit ele“.

De fapt, a imagina un limbaj specific pentru comunicarea intr-un spatiu ales din perspectiva unui model al reprezentarii, este, in esenta, scopul experientei teatrale. Caracteristica evidenta a acestui tip de comunicare provine din faptul ca este gindita, imaginata, exersata pentru a se desfasura pe viu in prezenta si cu participarea unui public. Acest intreg proces este actualizat cu fiecare