Numai cine nu vrea nu vede cum se copiaza la noi, la toate nivelurile, incepind de la banalele extemporale, trecind prin bac, pina la examenele din timpul facultatii si incheind apoteotic cu examenul de licenta.
Nu stiu daca exista vreun alt domeniu in care inventivitatea creatoare a tineretului roman sa se fi manifestat mai din plin si mai cu folos, si asta chiar in conditiile in care stimulii – veniti din partea putinilor idealisti care mai sint – tind la zero.
In 1991, in sesiunea din iarna, la primul meu examen ca proaspat asistent suplinitor la Politehnica, m-am luptat ca un idiot – quand on est con, on est con – cu o sala intreaga, in timp ce profesorul nu s-a clintit de la catedra, adincit in teancul de reviste (cu poze colorate) pe care studentii, gentili, i le pusesera la dispozitie, nu cumva sa se plictiseasca.
In timp mi-am exersat ochiul, am invatat sa deosebesc intr-un teanc foile scrise acasa de cele scrise in examen, am invatat care sint locurile predilecte de ascuns copiute (ce folos: sint locuri de unde chiar nu le poti scoate!) si cite si mai cite. Cum ma prindeam de-o metoda, aparea una noua. Domeniu dinamic. Ne-am tinut unii pe altii in forma. Dar gata! S-a dus! S-au schimbat vremurile! Acum se copiaza hands free. Auzi doar un biziit usor in sala, ca-ntr-un film SF. Ce va urma?
Pe de alta parte, numai cine nu vrea nu observa ca aceiasi copii care iau bacul copiind pe rupte umplu amfiteatrele facultatilor si par sa se simta destul de bine. Iar absolventii de facultate, dintre care multi n-au iertat nici macar un examen, isi gasesc destul de repede slujbe bune, unele chiar bine platite. Pasamite sint bine pregatiti profesional. Altfel spus, ce stiu le ajunge. E drept ca unii nu copiaza ca sa treaca, ci ca sa ia nota mare (bursa, camin; altfel cum?), adica stiu cite ceva.
Si-atunci nu poti sa nu te gindest
