Am citit recent un exceptional volum de amintiri din anii premergatori revolutiei din decembrie 1989. Este vorba de cartea O lume disparuta. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici, aparuta la Polirom in 2004. Autorii sunt Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir. Volumul ar trebui discutat nu doar ca efort memorialistic, ci si ca o patrunzatoare contributie sociologica si politologica la priceperea mecanismelor de supravietuire intr-un sistem totalitar sui generis precum cel al ceausismului tarziu.

Ceea ce frapeaza este acuitatea analizelor, capacitatea reflexiva combinata cu o rafinata ironie si un reconfortant simt al nuantelor. Nici o secunda nu simtim tentatia auto-compatimirii ori a rechizitoriului, desi autorii ofera nenumarate detalii despre felul cum regimul a facut tot posibilul pentru a le mutila adolescenta. Mai ales in dialogul final se contureaza limpede ce gandesc ei despre comunismul romanesc, cu ale sale minciuni permanente (intotdeauna insa miscatoare, precum nisipurile desertului), despre omniprezenta, terorizanta Securitate, despre compromisuri, privatiuni, colectivism gregar, maculatura propagandistica, Cantarea Romaniei, Adrian Paunescu si al sau “Cenaclu Flacara al tineretului revolutionar”, ipocrizii, disperari cotidiene si cate altele. Un univers grotesc cu un precar orizont de asteptare intretinut prin casete video, ascultarea Europei Libere, conversatii soptite cu prietenii si rudele, subterfugii momentane pentru evadarea din ceea ce parea ca era sortit eternitatii: un despotism agramat, “fonf si flecar”, agresiv patriotard, tot mai rupt de realitate, tot mai absurd, mai ales dupa 1985, deci dupa venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Romania lui Ceausescu nu era “inchisoarea de catifea” post-totalitara despre care a scris disidentul maghiar Miklos Haraszti. Comunismul lui Ceause