“Noi suntem membrii aceluiasi partid/Partidul nostru - noi si ai nostri!” Asa suna acum cativa ani leitmotivul muzical al piesei O scrisoare pierduta in montarea memorabila a lui Alexandru Tocilescu. Nimeni nu a avut vreo indoiala ca partidul in cauza era PSD, iar scoaterea de pe afis a piesei de catre Dinu Sararu a confirmat aceasta convingere. Trecute sunt insa zilele in care PSD putea sa se laude cu unitatea de monolit care a inspirat versurile de mai sus, iar daca faliile din conducerea partidului nu s-au vazut cu claritate in ultima vreme, aceasta s-a datorat doar agitatiei create de perspectiva anticipatelor si retragerea demisiei premierului.

O data ce viitura anticipatelor a trecut, bataliile pentru suprematia in PSD, anuntate in spatiul acestei rubrici imediat dupa congresul din 22 aprilie, nu au mai putut fi stavilite. Situatia este cu atat mai complicata cu cat pentru sufletul partidului se bat nu doua, ci trei roze: Mircea Geoana, Adrian Nastase si Ion Iliescu. Singurul cu legitimitate certa dintre cei trei este Mircea Geoana, ales presedinte cu o majoritate zdrobitoare. Ion Iliescu nu-i va ierta niciodata aceasta victorie si nu va avea liniste pana nu-l va compromite definitiv. Nici Adrian Nastase, blocat pe postul ambiguu de presedinte executiv, nu se impaca cu rezultatul votului de la congres, care l-a facut prizonierul propriilor stratageme si l-a aruncat in subordinea celui pe care ar fi preferat sa-l comande. Nu este deci de mirare ca la adresa lui Mircea Geoana au inceput sa se inteteasca atacurile. Nu putem fi atat de naivi incat sa credem ca scandalul privind dubiosul dosar de revolutionar al soacrei domnului Geoana, Margareta Costea, a izbucnit intamplator, si nu a fost aruncat in presa de forte ostile actualului presedinte al partidului. Astfel de practici sunt obisnuite in PSD. In anii trecuti, cea mai mare parte din articolele com