Henric al IV-lea de Luigi Pirandello
Traducere: Ion Frunzetti; Adaptare literara: Luminita Raut; Cu: Marcel Iures, Camelia Maxim, Razvan Vasilescu, Cornel Scripcaru, Andreea Bibiri, Serban Pavlu, Valentin Popescu, Mihai Verbitchi, Gheorghe Ifrim, Alin Olteanu, Emanuel Parvu; Decor: Octavian Neculai; Costume: Maria Miu; Lumini: Ioan Lazar; Regia: Liviu Ciulei; Teatrul L.S.Bulandra; Stagiunea 2005-2006
Sunt putine momente spectaculare in montarea regizorului Liviu Ciulei, realizata la scurt timp dupa premiera Sase personaje in cautarea unui autor. Succesiunea nu e intamplatoare si, dincolo de rumorile pasagere derivand dintr-un soi de partizanat abia ascuns sub ambalaj hermeneutic, Henric al IV-lea accentueaza momentul de cotitura in creatia unui maestru al experimentului dialogant.
Uitat poate, devenit istorie (desi, cu toata precaritatea mijloacelor tehnice, inregistrarile video poseda in continuare valoare de marturie), fenomenul se cuvine a fi mentionat fie si cu titlul de referinta. A suprapune o teorie, datata sau nu, operei ca atare, poate fi o intreprindere utila in arheologia imaginarului, dar irelevabila faptului scenic. Si inca, ideii de destin. Cu atat mai mult cu cat, prin cele doua spectacole pirandelliene, Liviu Ciulei demonteaza masinaria teatrului cu propriile-i instrumente si nu printr-un gest arbitrar in genul nihilismului incarcat de reflexele strazii - foarte gustate in complexul tranzitiei romanesti, cu o componenta demonic-dostoievskiana de a spune lucrurilor pe nume convertibila in limbaj de cartier, psihanalizabila altminteri -, ci prin simpla lor punere in pagina. Intr-un anume sens, un discurs despre criza si iluminarea de dincolo de decor, prag pe care trebuie sa-l percepi in desenul conventiei pentru a o depasi, eliberand imaginarul de ipocrizia inscenarii si artificiul fastidios, aceasta a doua natura a bunului
