De curând s-a întâmplat să tot revăd filme cu care nu dădusem ochii de când eram copil. Prima dată le văzusem pe un aparat video vechi, pe ascuns (era pe vremea lui Ceauşescu), când era o mare realizare să faci rost de pelicule de la alţi deţinători de casete, ca într-un soi de trafic ilicit. Avantajele acestui fel de a viziona filme erau: 1. nu existau buline şi sfaturi CNA 2. o senzaţie completă de surpriză - primeai doar o casetă cu un titlu, nu tu synopsis, nu tu nume de regizori sau de autori. Mama era o cinefilă pasionată, cu o memorie de elefant în ceea ce priveşte numele şi cu o poftă de vizionare fără egal, care nu prea ţinea cont de cantitatea de sex şi de violenţă dintr-un film, atâta timp cât era de calitate. Or, dacă filmul era de calitate, odrasla trebuia să îl vadă, chit că, având în vedere vârsta, m-aş fi mulţumit şi cu Dacii. Ca să nu menţionez momentul când, pedepsită fiind, n-am avut voie să mă uit la Burebista, dar mama m-a consolat cu Pădurea de mesteceni, peliculă care şi acum îmi dă coşmaruri.

Revenind, de curând am revăzut Procesul de la Nürnberg (1961), vizionat întâia oară pe la şase sau şapte ani, pe atunci succedându-i-se un documentar lung de şase casete VHS despre al doilea Război Mondial. Voi rememora câteva din impresiile de pe atunci: mergând pe linia clasică (şi foarte eronată) cum că lungmetrajul e echivalent cu ficţiunea, iar documentarul cu realitatea, cum mi s-a explicat, m-am simţit mult mai în largul meu vizionându-l pe al doilea. Îmi dădea posibilitatea să mă asociez cu vocea naratoare care emitea judecăţi de niciunde asupra evenimentelor, mi se oferea o ancoră de care puteam să mă ţin bine şi să urmăresc ce se întâmpla, plus că îmi furniza o cauzalitate fără verigi lipsă. Nici urmă de o asemenea linişte cât de cât confortabilă când vine vorba de Procesul de la Nürnberg, până nu am văzut scenele de extremă vi