Într-o vreme a nerăbdării generalizate a superficialităţii lipsite de conţinut şi a goanei disperate după notorietate, Filip Florian este un autor complet atipic. A avut curajul să renunţe pentru cîţiva ani la o foarte promiţătoare carieră de jurnalist (îmi amintesc şi astăzi unele dintre reportajele publicate de el în revista ,Cuvîntul", la care am trudit amîndoi la începutul anilor '90, precum şi tonul echilibrat, sobru, documentarea riguroasă caracteristici de marcă ale comentariilor sale făcute la microfoanele posturilor de radio ,Europa Liberă" sau ,Deutsche Welle"), pentru a-şi scrie primul său roman. Decizie riscantă într-o vreme în care memoria publicului este scurtă, căderile în anonimat sînt frecvente, iar lectura din scriitorii români contemporani nu este pentru cei mai mulţi o prioritate. Nu ştiu cîţi ar fi avut îndrăzneala să încerce un asemenea drum. Trebuie să spun însă, din capul locului, că pariul lui Filip Florian cu literatura este unul cîştigat. Descendenţa din Slavici (autor cu care Filip Florian se înrudeşte direct pe linie maternă) oblige.

Cu mici excepţii, debuturile în proză din ultimii ani se caracterizează prin tonul de confesiune directă (persoana I singular este omniprezentă) şi prin totala dezinhibare verbală care conferă textului o tentă violent anticalofilă. În subsidiar, proza tinerilor de azi poate fi privită ca o formă de revoltă în faţa ipocriziei din societate şi/sau ca o violentare a unor formule literare percepute ca vetuste în dinamica socială şi informaţională a începutului mileniului III. Privind cartea de debut a lui Filip Florian din această perspectivă, devoratorii textelor publicate de tinerii scriitori în cunoscuta serie a Editurii Polirom vor fi crunt dezamăgiţi. În Degete mici (Premiul de Debut al României literare, 2005) nu se consumă droguri, nu se înjură cu dezinvoltură, iar scenele de sex sînt bin