Editorii constată de multă vreme că proza scurtă a intrat în umbră, iar în plină lumină se lăfăie romanul. Cauzele pot fi multe, dar cea mai interesantă explicaţie mi-au oferit-o cititorii tineri din primele clase de liceu: preferă să citească roman pentru că în toţi anii anteriori au citit proză scurtă. Romanul certifică o maturizare, un drept de a pune mîna pe cărţi pînă acum inaccesibile din diverse motive. Poate că am părăsit cu toţii inocenţa şi bucuria micilor lecturi şi ne aventurăm în ţările vaste ale epicii. Poate că romanul - vîrstă adultă a ficţiunii, lasă în urmă proza scurtă - ca pe o casă a copilăriei fără întoarcere...

Şi totuşi, există clasici ai modernismului care şi-au impus formula proprie în proza scurtă, venind din tradiţii culturale diferite, scriind şi roman: Hemingway şi Faulkner, Cortázar şi Márquez, Kawabata şi Murakami. Surpriza o produc doi autori afirmaţi ca romancieri de primă linie în spaţiul cultural englez: Salman Rushdie şi Julian Barnes.

În ultimul deceniu s-au tradus la noi romanele care i-au consacrat. Recent au apărut şi volumele de proză scurtă: Orient, Occident de Salman Rushdie (Polirom, 2005, traducere Dana Crăciun), Tristeţi de lămîie de Julian Barnes (Nemira, 2005, traducere Mihai Moroiu), mărturie că încă se scrie proză scurtă de foarte bună calitate (volumele au fost publicate în original în 1994 şi, respectiv, 2004).

Cei doi autori aparţin, biologic, aceleiaşi generaţii, iar ca formare, aceleiaşi mişcări de pendul între două culturi. Julian Barnes s-a născut în 1946 la Leicester, în Anglia; Salman Rushdie - în 1947, la Bombay, cu două luni înainte ca India să-şi proclame independenţa. Barnes studiază la Oxford; Rushdie la Cambridge. Amîndoi se află între două culturi, plasare evidentă la Rushdie care aduce Pakistanul în inima unei Anglii literare şi plasare mult mai subtilă în