Pe măsură ce imaginea Europei ca Moş Crăciun încărcat cu daruri începe să pălească, tot mai puţini români îşi arată entuziasmul pentru aderare. Ca într-o faimoasă schiţă a lui Caragiale, despuiată de atributele senzaţionalismului ieftin, Europa nu mai are nici un haz. Dacă bunăstarea e capătul de linie al unei vieţi de efort, disciplinate, încordate, nu mai avem nici o trebuinţă. Adevărul e că am fost fanii unei Europe a cărţilor poştale colorate, a vacanţelor pe care unii compatrioţi norocoşi apucau să le petreacă acolo. Europa de carton lucios, Europa magazinelor de pe rafturile cărora marfa supraabundentă se prelinge languros spre podea, Europa festivalurilor şi-a spectacolelor fastuoase e reală, dar parţială. Dincolo de ea, există o Europă a gleznelor umflate de statul în picioare, a picotitului în metrou după zece ore de muncă încordată, a mâncării în pripă, seara, în faţa televizorului, a muncii monotone reluate a doua zi.
Oricât ar părea de ciudat, aceasta e normalitatea, şi nu aşteptarea, ca-n Deşertul tătarilor al lui Buzzati, a unui duşman care nu mai vine. Mai ales că, iată, în Occident duşmanul începe să vină. Sau, ca să parafrazez un clasic: se pare c-a şi venit, de vreme ce n-a mai venit! ,Duşmanul" e, în clipa de faţă, străinul, arabul, musulmanul. Şi el e demult implantat în realitatea lui métro-boulot-dodo, cea mai devastatoare invenţie a unei lumi care a căzut în capcana propriei seriozităţi. Controlată încă de reflexele democraţiei, presa occidentală de mare tiraj se fereşte să pună degetul pe rănile deschise ale civilizaţiei vestice actuale. Xenofobia abia reprimată, cvasi-isteria gata să izbucnească în fiecare moment de tensiune sunt realităţi pe care occidentalii nu reuşesc să le pună de acord cu principiile vieţii lor de până de curând.
Cu douăzeci, treizeci de ani în urmă, lucrurile erau destul de limpezi: