Istoria nu-i o simfonie. Nici măcar o toccată. E, cel mai bine, melodia gîtuită, care se linişteşte, şi se repede, şi tace, a unei caterinci, la colţ de stradă. E bîzîitul marţial al muzicilor împuşcate, de front. Oricum ar fi, în amestecul prin care ne strecurăm, urmăriţi de şrapnel şi-antrenaţi de cîte-un interludiu, ea urcă, aproape tot timpul, în faţa vieţii cu jumătate de ton. Rar, foarte rar, se-ntîmplă să se-ntoarcă mănuşa.

Dau, cu toate astea, peste asemenea rînduri, prinse în argumentul unei cărţi: ,În ţările saturate de istorie, omul tinde să considere că viaţa i-a fost strivită sub povara împrejurărilor. Dar dacă ar exista un străin care ar spune povestea acestui om după moartea lui, istoria ar apărea ca o serie de simple episoade ale existenţei sale. Ea nu ar însemna nimic altceva decît furtuni, epidemii sau alte calamităţi naturale. Iar lucrurile importante ar fi naşterea, căsătoria şi moartea, precum şi anii de şcoală, copiii şi prietenii." Se cheamă Fugă spre centru şi este traducerea lui Radu Paraschivescu, de curînd apărută la Albatros, după un roman al Aurorei Cornu, Romanian Fugue in C Sharp. Numele poveştii englezeşti, tălmăcit de cineva care-l aude, numai, fără să-l citească, ar fi cam aşa: fugă românească în si diez. Variaţiune, adică, pe o temă de Bach, Arta fugii sfîrşind în orînduirea asta de note - si bemol, la, do, si diez.

Lăsînd deoparte, acum, parantezele înfoiate în chip de portativ, Fugă spre centru nu-i o descriere de interior, la ceas de seară, cu măsuţă şi pian. Este, mai curînd, un odgon făcut din vreo trei feluri de istorie. Una turtită, subţiată, cît o foaie dintr-o carte groasă în care e vorba de 23 August, de Uniunea Sovietică, de invazia din Cehoslovacia, de ministere şi anchete. Alta zdrumicată, împungînd ici şi colo, pîndind breşe, făcută din paşi, din cozi, din ocoluri nădăjduitoare în jurul v